Copilul de aur

by - sâmbătă, iulie 11, 2009

Cunoasteti expresia in psihologie?

Copilul menit sa fie perfect, sa aduca perfectiune in viata parintilor lui. Copilul coplesit cu atentie toxica de parinti si mediu, stimulat pana la vomisment sa devina superstar. Copilul care are o alta pozitie si un alt statut decat "tapul ispasitor" (vezi clasificarea copiilor in sistemele familiale disfunctionale), dar care in realitate traieste cu exact aceleasi lipsuri si spaime paralizante. Copilul care invata repede, mult prea repede, sa se autobiciuiasca pentru a atinge teluri de neatins, pentru a fi perfect, niciodata mai putin de atat. Copilul care cunoaste panici de nedescris la gandul celei mai mici greseli.

Copilul care primeste constant mesajul ca nu valoreaza nimic prin el insusi, copilul care nu are posibilitatea sa-si construiasca un nucleu stabil de incredere in propria persoana, ci devine fixat pe performanta, pe lauda celorlalti, pe note si aprecieri de la straini, ca si cum s-ar vedea intr-o oglinda stramba, permanent indreptata spre ceilalti. Copilul caruia i se induce devreme raspunderea pentru toate: pentru neimplinirile si nefericirea parintilor, pentru frustrarile si limitele lor, pentru mandria lor de carton, pentru lipsa de structura si de autenticitate din familie, pentru traumele reprimate ale parintilor, pentru agresiunile imprevizibile ale acestora.

Copilul care creste cu obsesia de a controla totul, fiecare respiratie si fiecare pas, fiecare zambet in fiecare poza, copilul care traieste din indicatiile regizorale ale fantomelor parintilor chiar si atunci cand acestia nu mai au alta putere asupra lui, copilul care vrea sa controleze fiecare relatie si astfel ii paraseste pe toti pentru a nu fi el parasit.

Copilul care dezvolta un sentiment denaturat de loialitate fata de parinti si se simte responsabil pentru a-i face fericiti in fiecare clipa a vietii lui. Copilul care trebuie sa-si reprime orice urma de furie, oricat de justificata, pe parintii egoisti si manipulativi, fiind astfel nevoit sa traiasca multi ani in negare ca sa supravietuiasca macar cu o singura bucatica de suflet intacta. Copilul care traieste prin procura depresia mamei, copilul care inghite odata cu mancarea si intreaga otrava emotionala a mamei (gospodina perfecta ale carei bucate nu au niciodata un gust bun).

Copilul care invata ca e obligat sa faca mereu pe plac altora, sa se sacrifice pe el insusi pentru o armonie fictiva, copilul care e dependent de aprecierile altora, care sufera ca un caine la cea mai mica umbra de critica (fiindca el isi este cel mai mare critic si orice greseala proprie este in ochii lui un dezastru universal). Copilul care stie sa fie bun cu toti ceilalti, numai cu sine insusi nu. Copilul care traieste intr-o eterna postura defensiva si cu greu invata sa gestioneze conflicte.

Copilul care a crescut intr-o simbioza perversa cu parintii, cu promisiuni de iubire amestecate cu cele mai crude maltratari, in realitatea unei neglijari emotionale totale. Copilul caruia i se inoculeaza de foarte timpuriu ca numai aparentele conteaza... fotografii si zambete cu coronita de premiul I in fata blocului (sa vada vecinii), urmate de palme in cap si pumni in spinare acasa... Lovituri care duc la inghetarea sufletului, la pastrarea unei fatade (masca, eterna masca!) de care copilul in timp nici nu mai e constient...

Copilul care invata la perfectie lectia urii de sine, transmisa permanent, ca o picatura chinezeasca, de subconstientul parintilor lui. Copilul care la maturitate (aia biologica!) se inconjoara de relatii toxice si distructive, fara a observa cum se folosesc ceilalti de el. Copilul care si-a dezvoltat o armura de incordare, o pozitie inconstienta de autoaparare si traieste permanent cu stomacul impietrit, in asteptarea urmatoarei lovituri. Copilul caruia i se transmit mesaje negative despre propria persoana si care nu va reusi niciodata, NICIODATA, sa creada ca cineva il poate iubi cu adevarat. Copilul care e convins pana in maduva fiintei lui ca nu merita nimic.

Copilul care in final este haituit intr-un asemenea grad incat nu-i mai ramane nimic de facut decat sa aleaga intre a se desparti de parinti sau a se lasa distrus in intregime. Copilul care in final alege adevarul, adevarul ala care taie in carne vie pana la os, caci altul nici nu exista. Copilul care vrea in sfarsit sa vada, sa constientizeze, sa traiasca, fie si plin de rani sangerande, numai sa iasa din matricea falsei iubiri a parintilor.

Ceea ce ramane este durerea cumplita de a sti acum ca nu a fost niciodata iubit, o durere care probabil nu va trece niciodata. Si sentimentele de vinovatie, mult prea adanc sedimentate in suflet.

Cand n-o sa ma mai simt vinovata, mama?

You May Also Like

0 comments