vineri, 30 aprilie 2010

O criza este cea mai mare sansa! (pentru Ana)

Am citit mai departe topicul Anei si am ajuns aici, la un pasaj-cheie scris de ea:

"la mine e din rau in mai rau si vreau sa vad luminita aia o data, ca nu mai rezist. la proiect o sa incerc sa mai lucrez in uichend, imi cer scuze pentru taraganare, dar nu am energie, pur si simplu. schimbarile de atitudine din partea mea au dus la schimbari de situatie, iar reactia mea la reactii a fost un atac de panica absolut cumplit ieri. ma simt la jumatea drumului - de intors nu mai pot, de mers inainte mi-e groaza, ma simt sfarsita si fara putere. dar nici sa stau unde am coborat nu pot, asa ca trebuie sa ma scot din mlastina asta cumva. sa cer ajutor, asta fac, desi nu stiu cum, ca n-am invatat niciodata. ieri am batut la vecina in usa sa ma ajute si m-a ajutat, dovada ca dragostea si intelegerea pot veni si din alte parti, nu numai de la mami si tati si fratioru' - pe care acum sunt extrem, extrem, extrem de furioasa, nu-mi trece deloc. credeam ca i-am iertat, uite ca de fapt nu inca. nu-mi pot controla furia pe ei, pur si simplu, imi vine sa urlu de tristete...nu stiu ce sa pun in loc, nu stiu cum arata iubirea adevarata la fatza, nu mai stiu cine sunt si din ce-s facuta. in limbaj de specialitate, am atins un "low". poa' sa urmeze un high sau un si mai low. cred ca se mai cheama si soc post-traumatic, pentru ca eu abia acum imi permit sa traiesc emotiile reale pe care le-am inghesuit adanc, ascunse si neauzite atatia ani de zile. ma simt de parca traiesc un doliu dupa o moarte care s-a intamplat jde veacuri in urma - copilul din mine. pentru ca eu am crezut la inceput ca e vorba despre un copil captiv, acum stau sa ma gandesc daca am fost vreodata copii, daca ne-am simtit copii...daca nu cumva am fost fortati sa devenim adulti prea devreme..."
Dintr-o data, mi-am amintit ca exact asa a decurs si la mine inceputul. De aceea m-am gandit sa scriu cate ceva pe tema asta, sa impartasesc din "vasta mea experienta" si acelora care fie sunt si ei la inceput de drum spre ei insisi, fie sunt inca blocati in reprimare si stau ghemuiti in pozitie de autoaparare in fata ideii de a face terapie (= de a-si schimba viata din temelii). Am incredere ca vei urma drumul meu, Ana, ma regasesc in aproape toate descrierile tale si am convingerea ca inteligenta ta iesita din comun te va ajuta sa-ti recuperezi si partea emotionala din tine care a ramas mai in urma pe parcursul vietii tale.

joi, 29 aprilie 2010

Clocote

Simt cum fierbe totul in mine de cand am descoperit si citit tot subiectul conchitei de pe forumul DC: Copilul captiv. O mica-mica farama din inima mea sangereaza ca nu pot fi langa fetele de pe acest topic decat cu sufletul si cu gandul de aici, de pe blogul meu, dar o alta farama din inima mea tresalta de bucurie si de fericire la gandul ca poate fara mine, si fara toate postarile mele despre abuz, si fara traducerile mele din Alice Miller, un asemenea subiect nici nu ar fi existat azi pe acel forum. Cine ma cunoaste si m-a citit pe acolo stie despre ce vorbesc. A trecut multa vreme de cand rezistam singura atacurilor de pe forum ale unor "duamne" indignate de dezvaluirile mele si de faptul ca "indemnam oamenii sa-si urasca parintii". Uite inca un motiv de bucurie. Si uite inca un motiv pentru care nu-mi va parea rau niciodata ca ma expun total pe net. Va multumesc tuturor celor care nu m-ati uitat si va imbratisez!

De cand citesc si tot citesc, fierb, clocotesc si in interval de cateva minute simt cum impietresc. Mi se schimonoseste fata a plans si imediat simt cum ma fac de stanca si nu mai simt nimic. Imi vine rau de la stomac, imi tremura mainile si apoi plec pe alt site sa ma uit la poze frumoase. Eu, care stiu perfect cum functioneaza totul si care primeam mereu suferinta cu bucurie, de luni de zile fug si fug si fug si zac in depresie si sunt in cea mai neagra gaura in care am fost vreodata in viata mea. Eu, care am avut atata putere si am depasit atatea crize, ma simt acum paralizata, singura, neputincioasa!! Cum le-o fi celor care nu au facut inca nici un pas pe drumul spre vindecare? Sper sa nu descurajez pe nimeni, dar e adevarat, trebuie mai intai sa-ti fie MULT mai rau pentru ca apoi sa-ti fie mai bine!

Simt nevoia sa plang si totusi mi se strange gura a frana. Imi curg lacrimile si totusi respiratia se forteaza sa redevina plata, sa nu ma cuprinda de dinauntru valurile de durere. Cata durere iese de data asta? De unde mai vine si asta? Scriu, imi curg lacrimile si nasul pe birou, am facut deja baltoaca, am impins tastatura in fata fiindca nu vreau sa ma opresc sa ma sterg sau sa-mi suflu nasul, de teama ca ratiunea/constientul vor incerca din nou sa puna capacul. De unde vine durerea asta, din ce loc pana acum ramas neexplorat si care acum explodeaza ca un cazan cu smoala si-mi arde sufletul?

Simt cum urca o noua furtuna in mine. Deja de cateva zile (parca e un facut!) am tot "rasfoit" site-ul Alicei Miller (odihneasca-se in pace, ca mult bine a facut femeia asta!), mi-am regasit putin din furia-motor de care am nevoie dintotdeauna ca sa operez schimbari in viata mea, am scris despre Mel Gibson si consecintele tragice ale unei vieti petrecute in negare si supunere fata de parintele abuzator, despre orbirea ingrozitoare si transparenta a acestor oameni care nici la maturitate nu pot sa accepte realitatea copilului abuzat de odinioara, apoi Mihaela mi-a atras atentia cu un comentariu asupra subiectului de pe DC si acum ... oala da in clocot si a aruncat capacul de toti peretii... pentru a cata oara?? Cat zbucium am reprimat in perioada de cand sunt mama si constientul (=dusmanul) a profitat de asta ca sa ma determine sa ma pun iar pe mine pe ultimul plan si sa o neglijez complet pe Feliuta aia mititica si singura despre care nici nu stiu daca mai traieste, daca mai are vreo speranta? Cat tesut sufletesc ars am acoperit din nou si nu l-am curatat de puroiul iesit la suprafata?

Am avut sute de jucarii, papusi nenumarate etc. Mi s-a facut dor brusc de maimutele mele din carpa - Toto si Totolana (unul mai mare, unul mai mic) - care erau moi si pufoase si numai bune de strans in brate si de la care primeam mai multa caldura si afectiune decat de la parintii mei.

Nu ma pot tintui in prezent, fug in trecut, fug in viitor, fug in scrapping, imi pictez/"photoshopez" lumi colorate si vesele si magice in care totul este armonios, asortat, luminos, iar eu am puterea sa plasez elementele asa cum vreau eu, eu am acolo controlul de a crea ceva frumos... Si totusi, de cand mi-am pierdut sute si sute de poze si layout-uri si elemente din Photoshop (ca n-am facut backup, deh!) am cazut si aici intr-o gaura neagra, iar sarpele indoielii imi musca halci mari din inima: "Ce sa cauti tu ca digital designer, tu care nu ai talent la desen? Tu, care habar nu ai cum sa desenezi ceva fiindca nu ai simtul proportiilor? Vrei tu sa creezi kituri de digital scrapping, tu care esti antitalent la desen si ai doua maini stangi?" - asa suna vocea suava a mamei mele, integrata pana la ultima intonatie...

Revenind la firul rosu din trecut, ce ma rupe in bucati este ca apar triggere neasteptate si in ciuda tonelor de terapie si cunostinte psihologice deja l-am lovit pe David de doua ori (!) peste manute: o data cand mi-a inchis televizorul in ciuda urletelor mele sa plece de acolo (asta a fost cu luni in urma) si o data acum cateva saptamani cand imi statea printre picioare si mi-a varsat o cescuta cu zeama de lamaie (ultima lamaie) proaspat stoarsa... iar o data l-am impins usor cu capul de scaun cand mi-a dat peste mana in care aveam lingurita cu mancare. NU AM NICI O SCUZA, nu vreau aici nici un fel de absolutiune sau intelegere, este INADMISIBIL ca eu sa nu ma fi putut controla deloc in acele clipe, de pe o secunda pe alta tocmai eu sa nu mai pot vedea in fata mea copilul meu perfect si minunat si nevinovat, ci un dusman care trebuie lovit, este inadmisibil ca desi stiu tot ce este de stiut pe tema asta tot nu mi-am putut controla impulsurile agresive de fiecare data si tot m-am lasat catapultata de furie la varsta copilariei (fiindca in secundele alea eram Feliuta care o lovea pe mama ei!!), la fel este inadmisibil ca nu am mai fost suficient de des la terapie (din lipsa de timp si de bani) si Elfriede mi-a spus abia de curand ca atunci cand am asemenea impulsuri sa-mi privesc mainile si sa-mi spun cu voce tare: "De fapt furia asta ii este adresata altcuiva, de fapt eu pe altcineva vreau sa pocnesc cu toata setea din mine!!!!!!" si m-a ajutat sa inteleg ca in timp asta va functiona si nu voi mai reactiona ca din pistol la triggere...

L-am pupat si l-am imbratisat pe David de zeci de ori, mi-am cerut iertare, i-am spus ca mami nu a vrut sa-i faca rau, nu a vrut sa-l loveasca, i-am spus ca de fapt mami e furioasa pe altcineva si i-a fost imposibil sa se stapaneasca desi este un lucru gresit sa lovesti pe cineva... dar tot ma ucid sentimentele de vinovatie! Cum de mi s-a intamplat mie asa ceva? Singurul lucru care ma mai consoleaza (1% probabil), pe langa ceea ce stiu constient (ca baietelul meu este un copil iubit si fericit si vesel, care rade si in somn!) este un citat din Alice Miller: "Nu trauma ne imbolnaveste, ci necesitatea reprimarii ei" - cu alte cuvinte, ceea ce m-a imbolnavit pe mine, necesitatea de a "uita" si de a reprima tot raul facut de mama mea, toata bataile crunte si frecvente pe care mi le dadea, necesitatea de a ma crede iubita in pofida dovezilor care aratau contrariul, toate dublate de convingerea ei ca asa ma educa bine ("Da, am batut-o cu papucul si bine i-am facut!")... Sa-i iert bataile bestiale pentru ca imi dadea sa mananc carne macra si imi cumpara papusi din import si am fost printre primii copii din bloc cu bicicleta?

Si daca eu - care constientizez la greu si inteleg toate aceste mecanisme - totusi nu m-am putut stapani si controla de 3 ori, ce mi s-o fi intamplat mie cand eram micuta si cand mama ma batea pe tiparul (vorba matusii mele): "Din ce dadeam, din aia as mai fi dat!"??? Ce orori mai ies la suprafata acum, prin triggerul ideal care este David? Cata curatenie interioara mai am de facut? Cate camere pline de urmele copilariei mele insangerate voi mai deschide si voi mai curata? Cate dureri vechi reprimate se cer acum traite pentru prima oara, pentru a ma elibera in sfarsit de ele? Si cum sa mai fac fata, cum sa rezist la acest nou tsunami de durere care se profileaza? Nici in toamna lui 2006, cand am trecut prin toate revelatiile abuzului sexual pe care l-am suferit, nu am fost atat de lovita, atat de prabusita...

Vreau sa-mi cer iertare de la toate prietenele si cunoscutele pe care le-am neglijat in ultimul an si mai bine. Am tot fugit si am fugit de mine insami, de prezent, de trecut, am incercat sa ma anesteziez permanent ca sa nu ma copleseasca durerea ai carei colti deja ii simteam in carne, m-am adancit in depresie, am mancat dulciuri ca sa ma consolez si ca sa-mi fac din grasime o armura de protectie (mi-am cumparat prima pereche de pantaloni masura 44 si e inutil sa adaug cu cat dispret si disperare m-am privit in oglinda cabinei de proba, iar la ultima sedinta de terapie i-am cerut Elfriedei 2 perne ca sa le tin in brate si sa n-o oripilez cu imaginea burtii mele imense - arat de parca as fi gravida in 8 luni, iar acum grasimea s-a depus si pe stomac, acolo unde poate deveni periculoasa pentru inima!), am inchis portile sufletului meu, am pus totul pe pilot automat si am zburat (vegetat!) la o adancime echivalenta cu cel mai profund abis posibil. Nu am intentionat sa ma indepartez de nimeni, nu am vrut sa incetez a mai fi Felicia pe care o stie toata lumea, dar nu am putut altfel. Din pacate, majoritatea s-au adaptat noului "ritm" impus de mine, racind si ei comunicarea si astfel eu m-am afundat si mai mult in prapastia singuratatii si a depresiei...

Acum insa e timpul sa ma ridic de jos, sa-mi scutur aripile de praf, sa redevin motorul propriului meu avion si sa-mi iau zborul spre inaltimi mai oxigenate, sa respir mai adanc si sa incep un nou ciclu de schimbari radicale in viata mea. Apartamentul cumparat este in renovare, organizam mutatul, ne mutam, apoi plecam in concediu, apoi reiau serviciul (ma duc sa fac secretariat de seara intre orele 17-22 si nu-l dau pe David pe mana nici unei persoane straine) si reiau si terapia saptamanala (caci pe mine nu ma deranjeaza gandul de a ramane in terapie pana la pensie - numai Elfriede sa traiasca atat de mult!) si astfel... mai castig inapoi o mare bucata din sufletul meu cotropit de nefericirea de a nu fi avut parinti iubitori, mai fac niste pasi mari pe drumul vindecarii.

P.S. Ana, scumpa de tine, puternica si sensibila de tine, welcome to the club! Am sa-ti scriu un mail.

miercuri, 28 aprilie 2010

Povestea cu hranitul lupilor

Am citit pe undeva o legenda frumoasa.
Intr-un trib de indieni Cherokee bunicul il invata pe nepot: ” Stii, intotdeauna in viata va fi o batalie intre Lupul Negru si Lupul Alb. Lupul Negru reprezinta ura, lacomia, patima, razbunarea, supararea, mania, invidia, rautatea…. In schimb Lupul Alb semnifica armonia, linistea interioara, iubirea, compasiunea, iertarea, dorinta de a-i ajuta pe ceilalti…”
Nepotul , urmarind atent explicatiile bunicului, face ochii mari si … abia auzindu-si glasul indrazneste sa il intrebe: “Si … bunicule, cine va invinge?”.
Bunicul, privindu-l adanc in ochi, ii raspunde: “Cel pe care il vei hrani mai mult”.
Pentru mine aceasta este o lectie de viata in ce priveste verticalitatea si morala si formarea caracterului unui copil. Pana aici totul e minunat.
Ce ne facem insa cand unii oameni (sa ma ierte draga de conchita ca o citez fara s-o informez, dar are adresa blogului si o sa ma ia de guler daca se supara) interpreteaza si parafrazeaza aceasta legenda astfel:
"e o poveste frumoasa cu un bunic care sta de vorba cu un nepotel si-i povesteste ca in mintea noastra sunt doi lupi. unul trist, furios, dezamagit, fara nici o speranta, gata de razbunare, fara incredere in nimeni sau in viitor. celalalt lup este surazator orice i s-ar intampla, e fericit, are prieteni, iubeste, are incredere. nepotelul intreaba: si care lup va invinge? bunicul raspunde: acela pe care il vei hrani."
Observati diferenta? Aici deja nu mai e vorba de verticalitate, de principii si trasaturi de caracter, aceasta interpretare denota ca legenda a devenit cumva o incurajare mascata spre reprimare si spre autosugestia de a "think pink" si de a avea incredere no matter what! Conchita nu gandeste cu adevarat asa, dar e interesant de constatat cum a retinut ea, reflex, mesajul transmis de povestea respectiva.
Cu alte cuvinte: nu fii trist, nu fii furios, nu fii dezamagit, ai incredere in toata lumea si sa surazi orice ti s-ar intampla (?!?!?). Pai nu mentalitatea asta ne-a transformat in copiii abuzati si "captivi" care inca mai suntem si acum? Nu reprimarea traumelor si surasul fortat pe care ni l-am asezat pe buze ca sa-i bucuram pe mami si pe tati ne-au dus la moartea sufletului nostru adevarat si la sugrumarea personalitatii si individualitatii noastre?
ASTA am facut toata viata mea, 36 de ani am hranit in disperare lupul ala surazator si increzator, ASTA mi-a imbolnavit trupul si spiritul! Copilul captiv (frumoasa notiune, Ana draga!) NU POATE ALEGE ce lup este benefic pentru el sa hraneasca, cel putin in parafrazarea ta (caci in legenda originala e clar ca e vorba de cu totul altceva). Copilul captiv va alege sa supravietuiasca renuntand la propria sa persoana.
Mai apoi, pe drumul adultului catre vindecare, este absolut necesar sa-ti hranesti si lupul ala trist si dezamagit sau furios (care este asa fiindca are motive intemeiate!!), sa-i intelegi dorinta de a avea incredere intr-un mod ceva mai selectiv, sa-l lasi sa-si manifeste furia si durerea pe care le-a ascuns atat de bine atatia zeci de ani...
Dupa parerea mea, abia dupa aceea vom putea controla o mai mare parte din viata noastra si deciziile noastre se vor baza pe procese constiente si nu pe tiparele integrate de la parintii nostri.
Surasul va veni si el, mai tarziu si intr-un mod natural, nu trebuie "hranit" in mod autosugestiv...

Radacinile ororii: Mel Gibson - un studiu de caz despre negare si supunere

- articol de Arthur Silber -
(tradus si adaptat de mine)
- in memoriam Alice Miller (1923 - 2010)-


Motto: "Prefer oricand sa am aceste atacuri [de astm] si sa-ti fiu tie pe plac,
decat sa te supar si sa nu le am."

- Marcel Proust, intr-o scrisoare catre mama sa -

Pornind de la opera psiholoagei Alice Miller, vreau sa rezum pentru articolul de mai jos modul cum inteleg eu argumentul ei central. Cerand supunere mai presus de orice de la un copil (fie prin pedepse corporale, prin mijloace psihologice sau o combinatie a celor doua metode), parintii ii interzic copilului sa-si dezvolte o identitate de sine autentica. Intrucat copiii sunt complet dependenti de parintii lor, ei nu indraznesc sa puna sub semnul intrebarii bunatatea parintilor sau "intentiile bune" ale acestora. Rezultatul este ca, atunci cand copiii sunt pedepsiti, chiar daca sunt pedepsiti fara motiv sau pentru un motiv absolut ilogic, ei se considera vinovati si au convingerea ca problema este la ei. Astfel, idealizarea simbolului autoritar continua. In plus, copilul nu-si poate permite sa simta intreaga sa durere, deoarece si acest lucru ar duce la punerea la indoiala a imaginii perfecte a parintilor.

luni, 26 aprilie 2010

Mirosul de paine arsa al traumei


Am gasit pe site-ul psihoterapeutului Eugen Hriscu un articol extraordinar despre terapie si sensul ei.

Well, you know, Doc, when something happens, it can leave a trace of itself behind. Say like, if someone burns toast. Well, maybe things that happen leave other kinds of traces behind. Not things that anyone can notice, but things that people who “shine” can see. Just like they can see things that haven’t happened yet.
Dick Hallorann in The Shining

ce nu-i spune Dick Hallorann, batranul gardian al hotelului Overlook, micutului Danny este ca mirosul de paine arsa al lucrurilor care s-au intamplat in camerele si pe coridoarele hotelului are proprietatea de a atrage oameni si evenimente.. de a organiza intamplari si dialoguri.. de a declansa comportamente.. reactii.. emotii si decizii care, toate, vor conduce la drama repetarii tragediei initiale.
si ca tocmai eforturile pe care participantii le fac pentru a impiedica trecutul sa se repete sunt cele care le vor pecetlui soarta..
adesea, oamenii vin in terapie pentru ca vad lucrurile repetandu-se.. vad a treia, a patra relatie care se incheie cu acelasi dezastru – violenta sau infidelitate sau dezinteres.. vad noul job pierdut in acelasi fel in care l-au pierdut si datile anterioare.. se despart de inca un prieten in conditii suspect de similare cu felul in care acelasi lucru s-a petrecut cu ceva timp in urma.
si.. ieri.. vad la televizor.. un popor care, saptezeci de ani mai tarziu, traieste aceeasi drama..
imi imaginez ca lucrurile s-au intamplat asa: turnul de control comunica pilotilor polonezi instructiuni pentru aterizarea in conditii de siguranta.. si accentul rusesc cu care sunt rostite comenzile in limba engleza declanseaza calatoria in timp.. “ce stiu ei.. niste rusnaci alcoolici si prosti“, se vor fi gandit pilotii.. imbatati, ca Jack Torrence, de alcoolul imaterial al urii transmise peste generatii.. ura supravietuitorilor celor 22 000 de victime de la Katyn.. “noi nu vom fi ca ei, cei 22 000.. neajutorati.. noi suntem puternici.. putem sa decidem si vom ateriza la Smolensk pentru ca asa vrem noi!
trauma din trecut se va repeta in prezent, pana cand cineva.. cumva.. va altera trecutul.
dar cum, ma intreaba adesea clientii mei, cum putem schimba trecutul? ce a fost nu mai poate fi modificat, nu-i asa?
acesta este scandalul psihoterapiei psihodinamice.. aceasta este paradigma care a fost refuzata timp de zeci de ani de terapiile cognitiv-comportamentale si re-apropiata o data cu dezvoltarea terapiei schemelor in cadrul cognitiv-comportamntalismului.
trauma este o camera din capul nostru.. o camera inchisa si nevizitata de mult timp.. si continutul ei devine realitatea din jur atunci cand din frica sau din lipsa de aplecare pentru “povestile stupide din copilarie” sau din dorinta de a polei trecutul cu foita de aur a idealizarii.. nu ii trecem pragul.
The Shining este filmul unei terapii.. terapia lui Jack Torrence. Terapeutul sau, Dick Hallorann il insoteste pe Danny, copilul lui Jack, copilul DIN Jack.. prin hotelul cu multe camere al psihicului sau, pana in camera 217, camera ororilor.. acolo unde, cu multi ani in urma.. Jack a fost martorul unei crime.. crima la care orice copil cu un tata alcoolic este martor. Si rasismul lui Jack stimulat de fantomele insetate de sange face parte din terapie. Se numeste transfer.
figurile protectoare.. mama.. prietenul imaginar Tony.. chiar si Dick, terapeutul, il pot ajuta doar pana la un punct.
in scena din final, fugind prin labirintul urias, cu personificarea traumei pe urmele sale.. Danny trebuie sa faca lucrul de care ii este cel mai frica.. sa se opreasca din fuga si sa mearga inapoi.. sa se apropie de fantasma infricosatoare si sa respire in prezenta ei terifianta.. nu sa o omoare.. ci sa o lase sa moara, omorand frica de ea.






- Originalul este AICI -

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Despre Benjamin

Ieri in parc am cunoscut un baietel pe nume Benjamin. Benjamin este de origine din Bosnia, dar vorbeste foarte bine germana. Tocmai ma dusesem acolo cu David, care incepuse sa se joace in nisip, cand apar Benjamin si Adile (fetita turcoaica despre care am mai scris la un moment dat). Dupa cateva minute Adile m-a intrebat daca femeia mai in varsta care mai vine cu David in parc este mama mea, i-am explicat ca este mama fostului meu sot si ca ii este drag de David si de aceea iese cu el la plimbare. Adile imi spune "Dar o data ea s-a purtat urat cu mine si m-a repezit" (Mutti a recunoscut ca fetita o enerveaza fiindca este foarte directa, insistenta, usor hiperactiva, se repede asupra lui David si vrea sa-l ia in brate ca pe o papusa etc., la care i-am explicat ca si pe mine Adile m-a descumpanit la inceput prin modul ei de-a fi, pana cand odata m-a intrebat direct daca imi place de ea - ??!! - si in secunda aia mi-am dat seama ca 1) mi-a asezat in fata o oglinda cu o imagine a mea cum nu voiam sa fiu si 2) Adile este totusi, la cei 10 ani ai ei, un copil - un copil batut de mama lui, cum aveam sa aflu ulterior; de atunci o vad cu niste ochi mult mai toleranti si am constatat ca si ea se comporta altfel).

Adile m-a intrebat daca mama mea nu vine sa-l vada pe David. I-am reamintit ce-i mai spusesem toamna trecuta, ca nu mai am contact cu mama mea, ca am rupt relatiile. Adile ma intreaba (retinuse!): "Fiindca te-a batut cand erai mica?", iar eu ii confirm: "Da, fiindca m-a batut si pe copii nu e voie sa-i bati". Aici intervine Benjamin: "Da, e gresit sa-i bati pe copii". Eu ma intorc spre el, cu speranta in suflet: "Te-au invatat parintii tai ca nu are voie nimeni sa dea in tine, nu?" - iar el, privindu-ma prin ochelarii asezati pe un chip bland si trist, imi spune "Nu, mama mea chiar ma bate rau de tot!".

Dupa aceea mi-a explicat: "Mama mea este mereu nervoasa, s-a certat mult de tot cu tatal meu, apoi s-au si despartit, iar mereu cand se cearta ea isi descarca furia asupra mea!". Cu un nod imens in gat l-am intrebat: "Cati ani ai, Benjamin?". El: "9 ani". Eu: "Si deja de la varsta asta stii sa-mi explici cum ca mama ta isi descarca furia asupra ta cand se cearta cu altcineva?". Benjamin: "Da. E pacat, nu?". Eu: "Da, e pacat si e ingrozitor de trist, tu la varsta asta nici nu ai voie sa INTELEGI asa ceva, sa cauti explicatii pentru violenta mamei tale!". Benjamin: "Mai rau este ca o bate si pe sora mea si ea are doar 5 ani. Si nu pot sa o apar, ca mi-e frica!"

Am simtit ca-mi sta inima in loc.

Intre timp aparuse si bunica lui Benjamin cu surioara lui, nu am mai apucat sa vorbim decat printre picaturi, dar tot mi-am luat in serios rolul de martor salvator si i-am spus: "Benjamin, este foarte important sa stii ca NU ESTE VINA TA ca mama ta te bate, e important sa stii ca la EA este problema, indiferent ce face un copil bataia nu este acceptabila ca solutie, EA este adulta care ar trebui sa-si rezolve problemele si nu sa-si descarce furia asupra ta. Retine lucrurile astea! Eu la varsta ta nu am avut din pacate pe nimeni care sa-mi spuna ca ce face mama mea este gresit, eu nu am avut nici curajul sa marturisesc cuiva ca eram batuta, iar un copil care creste asa ajunge candva sa nu mai aiba deloc incredere in propria lui persoana, din moment ce mama lui - care ar trebui sa-l iubeasca neconditionat - il bate si il maltrateaza. De aceea e important sa stii ca toate astea nu se intampla din vina ta!". I-am promis ca o sa ma mai duc prin parc si o sa mai stam de vorba.

Ce as putea sa fac altceva? L-am sfatuit sa discute cu o profesoara de incredere de la scoala (in Germania "diriginta" se cheama Vertrauenslehrerin - adica exact profesoara de incredere, buna denumire!), dar apoi i-am spus ca - el cunoscand-o mai bine pe mama lui - sa se gandeasca la 2 posibile consecinte ale acestui lucru: "Daca o persoana adulta ii va reprosa mamei tale ca va bate, s-ar putea ca mama ta sa se rusineze, sa-i para rau si sa nu va mai bata, DAR la fel de bine s-ar putea sa se simta 'tradata' de tine si sa vrea sa se 'razbune', astfel maltratandu-te si mai tare. Tu o cunosti mai bine si poate poti sa-ti dai seama cum ar reactiona in acea situatie. Cert este insa ca trebuie sa iei masuri cumva, oricum. Discuta cu ea cand e calma, spune-i ca te face sa suferi mult de tot cand te bate, spune-i ca ti-e frica rau de tot de ea si intreab-o daca ea e fericita in conditiile in care copiii ei tremura de frica in fata ei, incearca sa apelezi la inima ei de mama..."

Of, ce as putea sa mai fac ca sa-l ajut pe acest baietel? Imi sangereaza inima.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Worst case scenario :-(((((((((((


I lost my entire hard disk.

When I had to upload my last kit to the Digiridoo Scraps X-Cart, I deactivated our Kaspersky firewall (which otherwise wouldn't let me upload anything). Afterwards, Bogdan couldn't find the key code to reinstall it and we postponed buying a new version because ... WHY actually??? Because we are the world champions in procrastination, that's why!! So we stayed for a couple of weeks without firewall... until Firefox stopped working! Bogdan brought a new anti-virus program from work and started searching for malware - which he found abundantly on the hard disk. OK, so far so good, normally you would lose the data on C: but not everything else (the only valuable thing on C: for me were my Photoshop presets, which I had copied on E: just to make sure I won't lose them - when I think of all the hours it took me to download all the brushes, the shapes, then all the actions that I bought, I want to kill myself!!!).

Well, my dearest husband thought it was time to install a new, much bigger hard disk and he did this, installing it as a "master" hard disk, whereas the old one was supposed to be the "slave" hard disk. When Bogdan started formatting and installing all the Windows programs on the new hard disk, the fucking stupid Windows went directly to the OLD E: and F: and G: partitions, which he "identified" as the new ones. My husband thought thus he was formatting the new hard disk, while in fact he was reformatting the old one and thereby DELETING all the data on it.

So I lost ALL the data on my hard disk.

This means I lost:
- ALL my photos taken after December 2009 (date of the last backup!),
- ALL the kits that I bought this year,
- ALL my layouts (Wondershare files AND .jpg's) of this year,
- ALL my collages with David's photos (thank God I had them printed on paper!!)
- ALL the commercial use elements bought or downloaded this year,
- ALL my .psd, .jpg and .png files of my own kits,
- ALL our movies and video data!

Should I say more? There is nothing more to say. This has hit me so hard that I am numbed, I am so numbed by pain that I don't feel anything anymore.

vineri, 16 aprilie 2010

Cum?

L-am visat pe tata. Eram din nou fetita (emotional) si mergeam pe Colentina amandoi. La un moment dat ne-am oprit intr-un colt mai intunecat si eu l-am imbratisat. Il strangeam in brate cu toata puterea si la un moment dat am izbucnit in plans si i-am spus: "Niciodata nu m-ai imbratisat destul, niciodata nu mi-ai aratat destul ca ma iubesti, niciodata nu te-am simtit destul de aproape de sufletul meu", dupa care am inceput sa tremur din tot corpul si sa plang cu sughituri. In timp ce tremuram asa, m-am trezit brusc (cu durere in inima si de frica, probabil, ca va urma si mai multa durere - cata durere e acolo, Doamne, de pana si in vis mi-e frica s-o las sa ma cuprinda??).

Cum sa ma mai tin pe picioare cand totul in mine se cutremura? Cum sa ma misc in directia cea buna cand sunt ca paralizata de depresie? Cum sa ies din mlastina inertiei cand orice incercare de a ma mentine in prezent si pe linia de plutire imi aduce noi si noi valuri de durere si ma paralizeaza iar? Cum sa reinvat sa ma protejez altfel decat ingrasandu-ma (armura mea eterna)? Cum sa reusesc sa daram barajul de protectie prin reprimare si sa rezolv astfel durerile care ma asteapta una dupa alta? Cat mai dureaza, Doamne, pana cand imi voi curata sufletul de toate ranile? Cata durere sa mai indur?

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Paste fericit!!

Pentru toti cei ce sarbatoresc Pastele odata cu catolicii, va doresc din inima sarbatori fericite, multa sanatate, zile senine de primavara, dragoste si fericire in suflet!!

Bunnyville by MagicalReality Designs
Photo and wordart by me