luni, 31 mai 2010

Un bulgaras de viata

Asa imi spunea Bogdan dupa ce vazuse prima ecografie cu David: "Un bulgaras de viata"!

Ei bine, bulgarasul nostru de viata va implini in curand doi anisori. Cand au trecut atat de repede, Doamne?

Bulgarasul nostru de viata alearga prin casa si striga "Mami, mami" si "Tati, tati" si ne umple inimile de bucurie - exact asa cum ne imaginam noi! A invatat sa zica si sa fie "lieb" (sa mangaie si sa pupe si sa dragaleasca - pentru ca ne vede pe noi!), zice o multime de cuvinte (majoritatea in germana) pe care le-am scris pe homepage-ul lui, mai nou ne amuzam copios cand il auzim cum zice "laba-laba" (ei, ce vreti, astea sunt sunetele pe care le pronunta cu usurinta ;-))).

Intelege totul, repeta deja majoritatea cuvintelor pe care i le spunem, ii turuie gurita ziua si noaptea... da, uneori e pe trei sferturi adormit si apoi se ridica in fund, face cu mainile ca si cum ar conduce o masina, zice de cateva ori "um... um..." si apoi cade lat la loc, de zici ca e somnambul...

Dintisorul i-a iesit deja aproape pe trei sferturi, Doamne, ce inspirata am fost sa ma rog de doctorita aia sa nu i-l scoata atunci!! Ce bine ca am insistat cu lacrimi in ochi sa faca ceva ca sa-l salveze, iar doctorita atunci l-a sunat pe seful ei care i-a spus sa nu-l scoata, sa mai astepte, ca exista acea “eruptie spontana” in 70-80% din cazuri etc. Daca nu am fi intrat in panica atunci cand l-am vazut pe Daviducul plin de sange la gura si daca as fi gugalit putin despre accidentele cu dintii de lapte, gaseam si eu din prima informatiile necesare (le-am gasit dupa aceea, seara, cand ne mai linistisem). Inca o confirmare pentru mine ca asemenea decizii nu trebuie luate din panica, din frica, si mai ales ca nu trebuie intotdeauna sa faci ce zice doctorul, ca nici unul din ei nu este zeu si nu le poate sti pe toate. Noroc ca am dat de o tipa deschisa, care a vrut sa afle si altceva decat ce stia ea, care nu si-a pus orgoliul la bataie ca sa-mi arate mie ca stie ea mai bine, ca puteam sa dam si de una din asta… Cand ma gandesc ca asistenta deja pregatise si seringa cu anestezia, brrr... Ce bine cand totul se termina cu bine!

Odata cu mutarea a devenit si el usor nelinistit, face mici prostioare (am scris pe blogul lui), iar eu incerc sa-i explic ce urmeaza, sa-i spun ca o sa plecam de aici, ca ne mutam intr-o casa mai frumoasa, care va fi doar a noastra, unde vom fi mai linistiti si mai fericiti... Chiar daca nu intelege el totul, sper sa-l linisteasca putin...

Ne mutam lunea viitoare. Pana atunci mai cara Bogdan din chestiile mai "usoare" (vorba vine, ca deja l-au cocosat cutiile, dar e orgolios si nu vrea sa apeleze la nimeni).

Voi aveti prieteni care v-ar ajuta cu drag la mutat? Ca pentru mine chestia asta chiar a ajuns de curand un criteriu de apreciere a unei adevarate prietenii. Ca vorba aia, de prietenii din alea tipic romanesti, doar la distractie si dans si voie buna, toata lumea e satula, nu? Sau nu? Pe cine v-ati putea baza la un mutat? Ca eu in afara de Antoanela, care a venit cateva ore si ne-a ajutat la impachetat stiva de carti din biblioteca, nu am simtit ca am la cine sa apelez cu draga inima. E trist, nu? Dar asta e realitatea, iar mie sincer imi e mai bine asa decat cu armata de false prietene pe care le aveam inainte si despre care ma minteam ca ar fi tinut la mine. Adevarul o fi dureros, dar tot mai dureroasa e minciuna.

vineri, 28 mai 2010

Iese dintisorul!!

Dintisorul suparat a iesit cam 1 mm deja si speram sa-si revina complet!!

In rest, impachetam, ne stresam, injuram etc.

Hai liberare (din casa asta blestemata)!

Si e a 4-a zi fara dulciuri, iuhuu! In schimb am scapat rau de tot la seminte si eu si Bogdan, mancam ca ultimii tigani pe stadion ;-))

sâmbătă, 22 mai 2010

One step at a time

Incet-incet ies(im) din criza. Din depresie. S-a facut cald afara, s-a inseninat peste tot. Straluceste soarele. E lumina multa. Incet-incet pornim motorul schimbarii. O simt cum se aduna in mine, cum isi strange puterile ca sa porneasca la drum. E un drum mai greu si mai anevoios ca oricand, dar il luam in piept.

S-au incheiat si formalitatile cu apartamentul, suntem oficial "apropitari" si putem demara actiunea mutatul. Zilele trecute am impachetat cu Bogdan multe, multe cutii cu haine (si m-am crucit vazand cate lucruri frumoase am, intr-o marime in care imi doresc sa incap din nou peste vreo 3 luni - asta e un tel realist!). Am umplut si 2 saci cu haine care se vor duce la saraci...

Azi mi-am sortat din dulapul meu "magic" din sufragerie tot felul de chestii si chestiute adunate de ani de zile fara vreo ordine sau vreun sistem anume: cosmeticaraie, pixuri, pixulete, cerneluri, probe de cosmetice, scrisori si felicitari mai noi si mai vechi, poze mai noi si mai vechi, clame de par, hartii de scris, bijuterii (nu cele de valoare), caietele diverse, facturi, plicuri, etichete, OB-uri, cescute cu pietre semipretioase, carti de vizita vechi, panglicute, semne de carte, servetele etc. etc. Am aruncat o punga mare de gunoi plina ochi. Ultimul (si primul!!) care a facut vreodata ordine in dulapiorul acela e varul meu Florin, cand m-a vizitat in 2002. Imi promit ca in casa noastra voi pastra o ordine mai serioasa...

Bogdan a comandat bucataria noua la IKEA (ne-o livreaza martea viitoare) si azi s-a dus sa monteze ultimele lampi. A montat rafturi de lemn in camera de la subsol, ca sa avem loc sa ne "arhivam" toate enspele mii de cutii si cutioare...

Pun o poza cu zambiliciul usor stirbulet. Tot frumosul lu' mama e!

joi, 13 mai 2010

A beautiful (but schizophrenic) mind

- Studiu de caz despre John Nash -


Cine nu a vazut filmul "A beautiful mind" poate sa renunte la a citi acest articol.

Demult tot voiam sa transcriu ceva din jurnalul meu din 2004, despre cat de simplu SE VEDE adevarul atunci cand scapam de ochelarii de cal.

Am citit biografia lui John Nash, acelui matematician genial care a revolutionat matematica in anii '50, apoi s-a imbolnavit la 30 de ani de schizofrenie si a fost decenii intregi victima bolii, a nebuniei, a falselor tratamente, a uitarii, inainte ca simptomele bolii sa dispara si el sa-si reia munca, pentru care in 1994 a primit premiul Nobel!

Am vrut sa citesc neaparat cartea fiindca in acea perioada eram abia la inceputul drumului meu terapeutic catre mine insami, ma interesau biografiile tuturor oamenilor celebri, dupa ce citisem si la Alice Miller cat de importante sunt acestea, mai ales detaliile din copilaria timpurie, pentru evolutia ulterioara a oamenilor respectivi. Parca simteam cat de multe sunt de descoperit acolo. De fapt, simteam ca schizofrenia si boala lui psihica au o mare legatura cu copilaria lui si voiam sa vad ce descopar acolo.

Cel mai mult m-au captivat, deci, primele capitole, despre parintii si copilaria lui John Nash. Initial ma asteptam la mesaje ascunse, cifrate, ma asteptam sa trebuiasca sa decodific la greu textul, cand colo totul era acolo, totul era descris pe fata, cu detalii relevante, numai ca orice conexiune era ignorata de autoare sau interpretata gresit.


Iata si datele-cheie:

- Pe taica-su il chema John Forbes Nash, pe el l-au numit John Forbes Nash jun.;

- Parintii lui John erau amandoi profesori;

- Copilaria tatalui lui John fusese foarte nefericita, in ferparul mamei acestuia se mentioneaza multe poveri, raspunderi si dezamagiri;

- Tatal lui John fusese educat la randul lui f.f.f. sever, inoculandu-i-se obligatia de "respectabilitate" si de a pastra aparentele cu orice pret, la asta se adauga saracia, bolile si dezamagirile mamei lui, mai ales dupa divort, care l-au determinat pe John Nash sen. sa se inchida in el total.

- John Nash sen. s-a casatorit cu o tanara pe nume Virginia, o femeie f. energica si comunicativa, care va fi mult mai prezenta in viata lui John jun.; Virginia era atat de energica si vitala, incat - cu multi ani mai tarziu - cand John jun. se imbolnavise si a aflat ca mama lui avusese o cadere nervoasa (!!), nu a crezut nimic, la fel cum nu a crezut nici vestea mortii ei;

- Virginia a crescut intr-o familie in care fratele ei mai mare murise cand era foarte mic, Virginia se imbolnavise la 12 ani de scarlatina si ulterior ramasese cam surda de-o ureche, un frate mai mic murise intr-un accident de tren, iar o sora murise de febra tifoida!

- Virginia era "o profesoara innascuta" (studiase engleza, franceza, germana si latina);

- Virginia si John sen. erau o pereche ambitioasa, cu ambitii sociale, erau republicani convinsi;

- John jun. se naste sanatos pe 13 iunie 1928;

- autoarea scrie apoi ca John jun. era "un baiat ciudat, singuratic si introvertit" [nu era, ci devenise!! - n.m.];

- ca si cum ar incerca sa contracareze orice tentativa de a afla adevarul, autoarea scrie textual: "Mai demult se circula teoria ca originea schizofreniei are de-a face cu faptul ca omul respectiv renunta inca din copilarie la orice speranta de a putea avea vreodata relatii umane care sa-l multumeasca, iar asta din cauza abuzului timpuriu sau a neglijarii sufletesti", dupa care afirma plina de autosuficienta: "La John Nash nu se aplica aceasta teorie" - Punct. Paf - bum - zbang! gata, a hotarat ea ca nu e asa. Tragem cortina si -nu-i asa- nu ne uitam unde nu e voie.

- si totusi, doar 3 randuri mai jos, urmatorul text: "Biografiile multor genii care au fost in copilarie ciudati si singuratici arata ca un copil introvertit poate reactiona la adulti prea staruitori prin aceea ca se retrage si mai mult in el insusi, iar eforturile adultilor de a-l supune (!!??) pe copil se lovesc de o hotarare ferma de a face lucrurile asa cum vrea el";

- Virginia, membru activ al Asociatiei Parintilor Profesori, il invata pe John jun. sa citeasca de la varsta de 4 ani, il trimite la o gradinita privata, are grija ca John sa sara o clasa in scoala primara si ii preda si acasa!! Ulterior, in liceu, il determina sa se inscrie in Colegiul Bluefield ca sa frecventeze cursuri de engleza, stiintele naturii si matematica;

- John sen. isi trata copiii ca pe adulti, un vecin isi amintea ca John ii daduse fiului sau sa citeasca numai carti despre stiintele naturale;

- comportamentul micului John jun. la scoala incepe sa schioapete si sa iasa din schema "perfectiunii" planificate de parintii lui: micul John viseaza cu ochii deschisi sau vorbeste neintrerupt si are mari greutati in a se supune, ceea ce creeaza conflicte intre el si mama lui, in clasa a IV-a are cele mai proaste note la muzica si (surpriza?) la matematica, profesorii noteaza ca "ii lipseste respectul pentru reguli" [evident, din moment ce mama lui il sugrumase si il mutilase acasa cu regulile, revolta se manifesta pe un teren mai "sigur", la scoala];

- Aha, pustiul vrea personalitate, individualitate? Nu-i nimic, i-o scot parintii din cap, obligandu-l sa scrie cu mana dreapta (cand el era de fapt stangaci!) si inscriindu-l chiar la un curs de caligrafie!;

- Autoarea scrie "efortul permanent de a-i stimula copilului interesele devine o obsesie a familiei Nash" [vai de saracul copil, numai interesele lui nu erau stimulate!! - n.m.], apoi autoarea precizeaza cu o candoare aproape imbecila: "nu se stie daca decizia lui John de a-si urma propriul drum porneste de la predispozitia lui temperamentala SAU de la eforturile unite ale parintilor lui de a-i schimba esenta fiintei lui";

- Parintii nu-l lasau sa se ocupe de hobby-urile lui, voiau ca el sa aiba permanent activitati intelectuale, Virginia o convinge pe Martha, sora lui John, sa-l care dupa ea si la prietenii ei, deci i se aranja inclusiv viata sociala! Virginia avea controlul total asupra vietii lui John;

- Autoarea scrie "micul Johnny Nash nu s-a revoltat niciodata deschis in fata parintilor" [evident, daca ar fi facut-o poate nu s-ar fi imbolnavit mai tarziu de schizofrenie!! - n.m.];

- Autoarea mentioneaza ca in scoala John juca feste colegilor, unele din plictiseala, altele din cauza "agresiunilor latente" [de unde veneau agresiuni latente, daca in copilarie fusese, vai, asa de "iubit"?? - n.m.];

- John Nash i-a povestit ulterior unui coleg matematician ca in copilarie ii placuse sa chinuie animale [unul din semnele clare ale nevoii de a se descarca de agresivitate, de a se "razbuna" pe niste fiinte mai slabe ca el, de a pune in act ceea ce simtea el ca ii faceau parintii - n.m.];

- John Nash jun. creste fara prieteni, e considerat arogant, insensibil, distant [evident, a trebuit sa-si reprime si sa-si ucida sentimentele intr-o familie unde nu i s-a permis nici o clipa sa fie el insusi!! - n.m.], dealtfel ca adult il incanta ipoteza existentei unor rase straine de fiinte hiper-rationale care sunt capabile sa-si anuleze orice emotii!!

- Autoarea scrie "asa cum invatase sa se apere de critica parintilor prin rezultate intelectuale, capatase capacitatea de a se proteja de respingeri construindu-si o armura de indiferenta si folosindu-se de inteligenta lui extraordinara pentru a contraataca; sentimentul de superioritate, distanta si manifestarile ocazionale de cruzime sunt niste mecanisme menite sa-i mascheze nesiguranta si singuratatea";

- La 21 de ani John Nash este deja un matematician stralucit, camarazii lui il descriau insa ca pe un om care parea sa nu fi simtit niciodata ceva macar pe departe asemanator cu dragostea, prietenia sau simpatia autentica; cu cat tanjea mai mult sa nu mai fie singur, cu atat era mai arogant si mai rece cu cei din jur; discutand despre solutii matematice la probleme sociale, Nash afirma odata ca "parintii ar trebui sa se autodistruga, adica sa se sinucida, si sa le lase copiilor toate bunurile lor", asta ar fi dovedit dupa parerea lui "principii solide" [asta sustinea adultul, in timp ce copilul John avea o furie dementa asupra parintilor, de fapt lor le dorea moartea, numai ca totul era reprimat];

Photo: NY Times

- Ii placea sa umileasca pe toata lumea, afirmatiile lui jignitoare erau legendare: "Esti copil!" (!!??), "Ce prostie, n-o sa ajungi nicaieri in viata!" [evident, acestea erau placa eterna pe care cu siguranta o auzise si el de la parintii lui in copilarie];

- Prima lui prietena pe termen lung, Eleanor, era de meserie asistenta medicala [alt semn ca subconstientul lui Nash urla dupa ajutor!], insa - in ciuda aparitiei unui copil - Nash a refuzat sa se insoare cu ea, caci o considera insuficient de inteligenta (ea vorbea cu un accent mai ciudat si oarecum incorect), el se mandrea ca mama lui fusese profesoara si se ocupase cu dedicatie ca ambii ei copii sa vorbeasca perfect gramatical! Cu alte cuvinte, niste sentimente amarate de iubire fata de o femeie nu putusera sa anuleze rusinea inoculata de mama lui fata de greselile gramaticale, ce trist... In final, dupa cum stim din film, John Nash se insoara cu Alicia, absolventa a facultatii de fizica;

- Nash era rece, pasiv in relatii, voia sa primeasca totul fara sa dea ceva in schimb (o trasatura caracteristica majoritatii barbatilor abuzati in copilarie);

- Boala lui a fost declansata de sarcina Aliciei, deci de perspectiva aparitiei in viata lui a unui copil, a unei fiinte nevinovate asa cum fusese si el candva, inainte ca parintii sa-l zdrobeasca, aparitia unui copil pentru care de data asta el ca adult avea sa fie raspunzator, asta probabil i-a daramat intreg castelul de carti emotional si armura pe care Nash si le construise pana atunci pentru a "scapa" de fantomele copilariei;

- Cateva din manifestarile bolii: puteri straine din alt univers sau guverne straine intrasera in contact cu el prin careurile de cuvinte incrucisate din New York Times, ii trimiteau inapoi "mesaje" pe care numai el le putea descifra; cand mergeau cu masina, el schimba in permanenta posturile de radio si se simtea urmarit [paranoia este, ca si mania persecutiei, un semn clar ca omul respectiv s-a simtit candva cu adevarat vanat, haituit, cu "dusmanul" suflandu-i in ceafa!]; Nash avea halucinatii, pentru el exista o miscare pentru pace, iar el era conducatorul ei si se intitula "printul pacii"; a incercat sa renunte la cetatenia americana, a cerut azil prin Europa (zadarnic), se simtea de fapt in sufletul lui ca un detinut politic [evident, si in copilarie se simtise tot ca un detinut, fusese prizonier fara sanse de scapare!];

- Nash era disperat in cautarea semnificatiei propriei vieti, a controlului si a aprecierii care-i lipsisera; se stie ca halucinatiile nu sunt simple produse ale fanteziei, ci provin din constrangere; propria supravietuire si supravietuirea lumii par miza "jocului"; gandurile odinioara ordonate devin brusc niste ordine carora nu li se poate opune rezistenta; Nash sustinea ca el era "piciorul stang al lui Dumnezeu pe pamant"; ca orice schizofren, el se afla intr-o constelatie de putere absoluta si neputinta : se purta cand ca un robot, ca un supus vointei altora ... cand era imparatul lumii! Tendinta megalomana se uneste cu sentimente de persecutie si neputinta, asa cum incercarea de a se salva alterneaza cu neputinta din copilarie care-l copleseste mereu si mereu;

- John vorbea despre el insusi la persoana a treia, numindu-se John von Nassau, ca si cum nu ar fi fost vorba de el; vorbea mereu despre pace pe pamant (!); intrucat nimeni nu a inteles ce se petrecea cu adevarat cu Nash si nimeni nu a fost dispus sa se ocupe de sufletul lui, imbecilii de psihiatri au ajuns la concluzia ca a) boala era "inexplicabila" si b) tratamentul ideal era cel cu electrosocuri si insulina (pe care Nash il descria ulterior ca pe un "tratament-tortura", scriind scrisori pe care se iscalea "Institutul de Insulina"!);

- Unul din colegii lui, dupa ce Nash a fost iar "convins" sa intre in clinica, a povestit ani mai tarziu plangand: "Credeam ca asta era solutia unei probleme neobisnuite, credeam ca pot salva un om valoros. Jim Miller imi spusese ca ar fi o crima sa i se administreze tratament cu electrosocuri unui om ca Nash, asta ar innebuni un geniu ca el. Cineva l-a trimis in clinica Carrier, unde i-au facut electrosocuri si asta l-a transformat pentru ani la rand intr-un zombie. Pentru mine asta a fost cel mai mare esec al vietii mele. Daca ma uit asa, la omenire, nu vad nici un motiv pentru care ar continua sa traiasca. Suntem distructivi, nepasatori, nechibzuiti, lacomi si avizi de putere. Dar privind la cativa oameni, foarte putini, se pare ca exista totusi un motiv pentru ca omenirea sa supravietuiasca. John Nash era un om pentru care merita sa dai tot ce aveai mai bun";

- Nash era fascinat de existenta numerelor magice si credea in numere periculoase; voia sa salveze lumea, avea halucinatii ca se afla in lagare, in inchisori sau in buncare, alteori era in infern, in purgatoriu, era un sogun japonez, "omul de aur", Hiob, Jorab Castro, Chin Hsiang, un soarece, vedea apocalipsa genocid, judecata de apoi, armageddon, moartea, adica tot ceea ce sufletul lui de fapt traise, reprimase si refulase in copilaria lui, il obsedau teme deja traite in copilarie: pedeapsa, ispasire, penitenta, confesiuni, regrete, se simtea acuzat (copilul din el) si in acelasi timp acuzator (parintele integrat);

- Era modest, devenise bun si bland, religia pe care o fondase el se baza pe trei principii: fapte bune, ganduri bune, cuvinte bune [exact ce-i lipsise lui in copilarie];

- Insanatosirea a venit treptat, incet, sotia lui (probabil singura care l-a iubit vreodata!) a avut multa rabdare cu el, iar atitudinea ei intelegatoare si de acceptare totala a contribuit major la procesul vindecarii, in sfarsit primea ceea ce-i trebuia: ca cineva sa se ocupe cu adevarat de el, cu dragoste si empatie, si sa nu se mai faca nici un fel de presiune asupra lui ca sa presteze ceva!!

Ce simplu ar fi fost totul! In loc sa i se faca electrosocuri si sa fie diagnosticat cu "homosexualitate latenta" sau alte elucubratii, ar fi fost suficient un terapeut empatic care sa-si fi luat timpul de a discuta cu el, de a-l intelege, de a-l accepta asa cum era el si de a-l ajuta sa-si rezolve traumele din copilaria abuziva.

Tragedia la fel de mare este insa continuarea cercului vicios: John Nash s-a purtat fata de ambii lui fii (John David, facut cu Eleanor, si John Charles, facut cu Alicia) EXACT LA FEL cum se purtasera propriii lui parinti cu el: era f.f. sever, ii critica in permanenta, pe cel mare il facea "gras" (desi ala era normal), il umilea fiindca era "doar" asistent medical si nu medic (obsesia Virginiei pentru cariera!), pe fiul cel mic il corecta la sange la fiecare greseala, l-a dresat sa studieze si el matematica, astfel incat acesta ... surpriza, incepuse sa aiba si el halucinatii si manifestari schizoide. Aproape 25 de ani l-au "tratat" (tot cu medicamente, evident), i-au amortit simturile si l-au adancit si mai tare in bezna minciunilor si iluziilor, cu scurte intreruperi (crize in care spargea lucrurile prin casa, isi ataca parintii sau se purta ciudat in public!). Aceasta continuare a traumei a fost posibila doar din cauza ca John Nash nu a constientizat niciodata traumele copilariei, de aceea le-a transmis mai departe copiilor lui, repetand propriul lui abuz fata de copiii lui.

Imi pare rau ca povestea asta nu are un final fericit (ca in film, cand el tine discursul pentru primirea premiului Nobel), asta e... realitatea este mai cruda decat filmul...

Va doresc sa invatati multe din povestea asta...

luni, 10 mai 2010

Tineretul german ;-)

Hai sa mai si radem...

Demult voiam sa pun niste poze cu "fetite" fotografiate pe strazile din Hanau si Frankfurt. Poate se mai inspira cineva din "moda" asta ;-))




And the winner is ..................


vineri, 7 mai 2010

Instinctul de mama, somatizarile, iesirea din negura

Motto: "Ca sa descoperi America, uneori e suficient sa pleci din Spania" (Jacques Salomé)


M-a uns la suflet ce a scris Roxana pentru Nelia pe DC:

nelia stii de ce polemizez eu cu tine atat de mult pe subiectul asta? Nu pentru a-ti schimba tie parerea, fiindca tu esti o mama minunata si nu gasesc ca e ceva de schimbat la tine, din contra, invat de la tine si te admir te combat insa pentru ca, fara sa-ti dai seama, poti induce un sentiment de vina si poti adanci sentimentul de frustrare pe care-l traiesc multe din mamele de la subiectul asta. Iti explic imediat in ce fel.

Ceea ce numesti tu instinct de mama este ceea ce simti tu ca vine din profundul fiintei tale, dar nu te-ai nascut cu el. L-ai dobandit prin interactiunea cu mama, cu persoanele semnificative din jurul tau, este defapt modelul tau parental, modelul tau de a fi mama. Este subconstient. (nu confunda modelul parental de care vorbesc eu cu modelul impus de societate sau carti, e vorba de modelul internalizat de tine). Tu l-ai lasat sa te conduca si ai devenit o mama buna pentru copiii tai. Fiindca modelul internalizat de tine era bun si functional si traducea protectia asa cum ai scris tu mai sus. D-aia pentru tine e ca un instinct. D-aia tu il accesezi natural, e acolo si nu stii sa-l fi invatat. Dar nu e instinct si nu te-ai nascut cu el.

Pe de alta parte sunt mame, si eu am fost printre ele, care nu au asemenea model pe care sa-l acceseze. Modelul internalizat de ele, instinctul lor, le face sa simta lucruri daunatoare copilului, de multe ori. Nu se pot lasa in voia lor. Isi iubesc copiii mai mult decat orice, dar nu stiu cum sa le fie mame suficient de bune si gresesc. Si nu-ti dai seama ce frustrare uriasa acumuleaza.
Si tu vii si le spui: ascultati-va instinctul de mame! Cum sa-l asculte? Ca nu le zice ce-ti zice tie! si ele stiu ca nu e bine ce le zice, dar nu stiu cum e bine. Si se invinovatesc, se pot crede "defecte", sufera, se desconsidera si devalorizeaza. Fiindca daca toate femeile se presupune ca au instinct de mama, ele de ce nu-l au?! Stii cata durere e in intrebarea asta?
Mamele abuzate in copilarie, care nu au avut parte de cineva care sa le oglindeasca autentic, sa le vada si sa le iubeasca asa cum erau ele, au internalizat, in mai mica sau mai mare masura, un model de a fi mama prost.


Are perfecta dreptate. O inteleg si pe Nelia, stiu exact ce vrea sa spuna, am simtit cand am vorbit si comunicat cu ea ca asa o mama mi-as fi dorit si pentru mine, nu m-am simtit frustrata de ce spune ea, dar presupun ca sunt multe mame care traiesc cu o caruta de remuscari de un milion de ori mai incarcata ca a mea...

Nici eu nu am simtit vreodata ca as avea vreun "instinct" de mama, mai ales ca am devenit mama la 40 de ani, dupa ce mi-am petrecut 36 de ani intr-o bezna emotionala completa. Da, am un bagaj de emotii, de senzatii (multe din ele infundate sau ciuntite, care nu trec de limita constientului), am cunostinte teoretice despre copii, am multe sentimente, dorinte, impulsuri, trairi, dar clasicul "instinct" despre care se presupune ca este arma infailibila a mamei perfecte nu-l am. DE UNDE sa-l am?? Mama era handicapata emotional (mi-a si spus ca m-a crescut asa cum a invatat de la parintii ei, dupa motto-ul "Copilul trebuie mangaiat doar cand doarme, altfel ii cresc cornite" - asa am ramas eu ingeras si a devenit ea varcolacul sef cu coarne doar de mine simtite, ca in societate si in familie ea era o doamna, mamica universala care dadea tuturor de toate, toti o iubeau si ma invidiam ca aveam o asemenea mama, numai ca ea era miere cu strainii si acid sulfuric cu mine!!).

Daca ne focusam prea mult pe ideea de instinct ca "reactie reflexa" si in mod ideal naturala (ceea ce nu este!), fara a constientiza si factorii adiacenti, riscam sa ne lasam prada reactiilor care vin ca din pistol dintr-un subconstient incarcat de abuz, din lectii invatate de la parinti abuzivi, invatate senzorial, simtite pe propria noastra piele si nu asimilate constient, riscam sa alunecam pe un tobogan al reinscenarii traumelor si al transferului imaginii parintilor nostri asupra copiilor. Terapeuta mi-a explicat ca - atunci cand imi pierd cumpatul fata de David si simt vreun impuls agresiv - o modalitate buna de a ma controla (am mai scris si in alta parte) este de a ma frana constient, de a-mi privi mainile si de a-mi spune "De fapt furia asta e adresata ALTCUIVA, de fapt pe altcineva vreau eu sa lovesc!".

Autocontrolul este singura carja pe care o avem, pana reusim sa ne facem temele si sa readucem in constient toate traumele alea ingropate, sa traim furia aia reprimata (ca aia tinde sa se manifeste oarba asupra copiilor nostri!), sa ne simtim durerea reprimata si apoi sa ne ingropam mortii, sa le facem slujba de rigoare si sa ne eliberam sufletele...

Cum bine spune Alice, parintii generatiei noastre au avut copilarii si mai cumplite, dar ei blocheaza la greu sentimente si au amnezii involuntare. Ei inca isi idealizeaza parintii (ce conteaza ca mama la 10 ani spala rufe de-i sangerau mainile, pentru ea asta a fost normalul, ca deh, bunica avusese enspe operatii, a avut 9 nasteri sau cam asa ceva - si cu ce erau copiii ei de vina sau responsabili de asta?? Aici nu mai e loc de discutie, mama avea intelegere doar pentru mama ei, nu si pentru fetita chinuita care a fost ea). Pai daca atunci cand eu aveam 36 de ani mama si-a justificat bataile si maltratarea cu explicatii precum "Da, am batut-o cu papucul si bine i-am facut!" (!!??) sau "De ce n-a venit sa-mi spuna in fata toate alea, ca o calcam in picioare!" - I rest my case.

In conditiile idealizarii mainii care te lovea, e logic ca nu vei ajunge niciodata sa privesti adevarul in fata, sa incepi sa-ti cureti locul din fata portii unde ti-au fost desertate toate mizeriile lor (o iubesc pe Ana pentru metafore din astea), nu vei reusi niciodata sa asezi raspunderea pe umerii cui trebuie, ca sa privesti spre copilul tau ca spre o fiinta cu totul noua, absolut paralela cu tot universul tau mostenit de la parinti.

Pentru ilia_99 (chiar daca nu stiu daca ma citeste sau nu): eu am multi ani de analiza si pot sa spun ca tocmai prin analiza am scapat de somatizari: durerile crunte de coloana (din cauza poverilor pe care le purtasem o viata), piatra din stomac unde se aduna furia neexprimata etc. A te prabusi sub imperiul descoperirilor de la terapie, a trece prin valuri de depresie paralizanta este tocmai opusul somatizarii. Nu somatizam decat atunci cand nu permitem o altfel de exprimare a problemelor, prin constientizarea lor. Somatizarea este cauzata de refuzul psihicului de a se confrunta cu problemele si traumele, de rezistenta prin mecanismele de defensa, moment in care intervine corpul si preia el - prin limbajul simptomelor, al somatizarii - volanul, incercand sa ne duca in directia buna.

De aceea am eu o furie uriasa pe toti medicii care "trateaza" simptomele, incercand adica sa le reduca la tacere. Asta e una din marile tragedii ale societatii noastre.

Ana, durerile de cap ti se trag de la faptul (acum am citit continuarea topicului) ca te-ai speriat RAU DE TOT de adevarurile care te asteapta si incerci acum sa bati in retragere! Eu asa simt, ca se manifesta in tine o dorinta salbatica de a-ti pastra iluziile de iubire de la familia ta, de a crede ca abuzul a avut partile lui bune, ca te-a format asa cum esti acum (inteligenta, curioasa, interesata de toate, activa intelectual, treaza spiritual etc., spune-i cum vrei). Esti in pericol de a calca intr-o mare capcana! Pentru a evada din cercul vicios al negarii/reprimarii/somatizarii/reinscenarii traumelor este necesar sa pleci definitiv din punctul in care esti acum; nu sa ti-l repictezi mai cu umor, nu sa te convingi ca poate ai exagerat cand ai avut atacul de panica (astfel, te negi pe tine insati si indesesti iar negura pe care tocmai uraganul inceput acum ti-a mai dat-o din fata ochilor!). Pericolul e mare, constientul vrea cu orice pret sa puna la loc capacul peste oala care clocoteste, constientul vrea sa te protejeze asa cum te-a protejat cand erai copil, numai ca acum esti adulta, acum poti suporta durerea (adultul suporta!!) si poti gestiona altfel problemele. Lasa furia aia sa se manifeste, las-o sa-ti netezeasca bine calea spre durerea vindecatoare.

Chestia cu autocontrolul e buna, DAR mai buna este prelucrarea terapeutica a traumelor, lucrand la subconstient reusim sa dezamorsam mecanismele alea adanci, dupa aceea nu mai e nevoie sa lucram la simptome si sa ne autocontrolam, fiindca vor disparea impulsurile distructive. Asta e marele avantaj al terapiei numita tiefenpsychologisch, ca merge in adancime, la cauzele problemelor. Pai sa-mi tina terapeutul prelegeri despre cum sa-mi controlez si sa-mi schimb comportamentul, nu numai ca suna a dresura si NU va functiona la triggerele emotionale puternice cum sunt cele care vin din trecutul nostru, DAR ma va termina psihic si senzatia ca IAR am dat-o in bara, ca uite, nici ca adulta nu reusesc sa fac treaba "cum trebuie"... de aici sursa infinita de frustrari si asa intram intr-o spirala de culpabilizare fara sfarsit... deci drumul asta e gresit.

Ma mai gandesc si la alte abordari si o sa mai scriu pe tema asta.

Tuturor copiilor captivi care ma citesc: capul sus si inima tare, curaj de a cere ajutor la terapie, negura se subtiaza, furia se diminueaza, incet-incet redevenim stapani asupra propriei noastre vieti si nu mai traim ca niste zombie programati de parinti!

miercuri, 5 mai 2010

Update despre David

Azi ne este ceva mai bine. Mi-am mai revenit si eu putin. Daviducul mananca normal, doar ca nu are voie sa muste din ceva si nu mai are voie sa-si suga degetele mari sub nici o forma, asa incat i-am pus plasturi si asa il las pana cand se va vedea daca mai iese dintisorul sau nu. Acum parca nu mai arata asa rau ca la inceput, cand era si gingia umflata rau de tot si gura plina de sange... Of...

Luni la control i-au facut o poza (ca sa aiba termen de comparatie) si ne-au spus sa venim peste 3 saptamani. Medicul-sef s-a pronuntat cum ca in jur de 80% din dintii indoiti asa si intrati in gingie isi revin. Sa speram ca ingerul nostru pazitor va avea grija ca si David sa se incadreze in acesti 80%.

Va multumesc tuturor pentru gandurile si cuvintele frumoase! Aveti grija de voi si de copiii vostri!

UPDATE dupa cateva saptamani: URA, dintisorul si-a revenit complet, nici nu se mai vede ca a fost vreodata indoit!! Daca aveam calmul necesar sa cautam pe Google in ziua aia inainte de a pleca de acasa la urgenta, am fi gasit si noi informatiile despre "eruptia spontana" care are loc in peste 80% din accidentele dentare la copii! Ce bine ca am mers pe intuitia mea si am refuzat sa fie scos dintele! Si ce binecuvantare ca stomatoloaga care era de serviciu a avut inima sa-si sune seful si sa-l intrebe daca e ok sau nu sa scoata dintele! Ingerii nostri pazitori au fost la datorie!

luni, 3 mai 2010

Carti si materiale pentru copii captivi

Pentru toti fostii copii abuzati si captivi, cu cativa ani in urma am incarcat impreuna cu mai multe fete de pe DC niste carti si materiale foarte bune, printre care:

Alice Miller - Desteptarea Evei; Despre iertare; Despre ura; Despre scatoalce

Thomas Gruner - Dubla capcana; Despartirea de parinti

Scott M. Peck - Drumul catre tine insuti

Robin Norwood - Femei care iubesc prea mult

Recomand tuturor cu multa caldura sa citeasca aceste carti.

Le puteti descarca de aici:

4shared

Username: desprecarti@yahoo.com
parola: romania

Dupa parerea mea, aceste carti/materiale sunt lectura obligatorie pentru oricine vrea sa se elibereze de negura neagra a trecutului si sa-si recastige propria viata!!

P.S. ID, multa bafta!!!

duminică, 2 mai 2010

O alta tragedie, cu David :-(

David a alergat azi-dimineata dintr-o camera in alta, s-a sprijinit nu stiu cum pe o naveta cu sticle goale, si-a pierdut echilibrul si a cazut nu stiu cum, ca eu aveam castile la urechi si doar Bogdan a auzit zgomotele ingrozitoare. Cand s-a dus dupa David, care deja urla in ultimul hal, l-am auzit "Aoleu, Feli, aoleu!" si cand i-am vazut pe amandoi (David la Bogdan in brate) am crezut ca-mi sta inima in loc: David era plin de sange in gura, la gura, pe gat, pe bluza, curgea in continuu... Paralizasem... Bogdan voia sa se duca spre dormitor cu David (si el era chiaun!), eu ii zic "Un'te duci? Hai la baie!"...

L-a pus pe David pe comoda de infasat, ca sa ne uitam ce are... L-am sters de sange si cand m-am uitat in gura lui chiar mi-a stat inima in loc: unul din dintii din fata este complet indoit spre inauntru si bagat pe jumatate si mai bine in gingie, insemnand ca David a cazut exact pe gura, pe dinti! DOAMNE, nu doresc nimanui sa se simta cum ma simt eu din secunda aia incoace.

Am fugit cu el la urgenta, din Hanau am ajuns la clinica universitara din Frankfurt, care are si urgenta stomatologica si chirurgicala. Am avut noroc ca ne-au luat repede si nu am asteptat mult. Stomatoloaga de acolo s-a uitat si imediat a zis ca dintele trebuie scos. Eu - printre lacrimi - am intrebat-o (implorator) daca nu poate cumva sa salveze dintele, am tot spus ca nu se poate sa fie scos dintele, trebuie gasita alta solutie!! In timp ce asistentele pregateau injectia cu anestezie si ce mai era nevoie, noi asteptam in cabinet cu inima cat un purice (il si vedeam deja pe David urland de durere si sculand din morti tot spitalul), imi venea in continuu sa plang de mila lui, gandindu-ma la durerea lui si la dintele pierdut, la consecintele pentru dintele care va urma sa creasca acolo si pe care il va avea o viata intreaga... refuzam sa accept pierderea acestui dinte! Un carusel de ganduri care de care mai dureroase, totul intr-o furtuna de dureri sufletesti, remuscari si sentimente de vinovatie pe care de asemenea nu le doresc nimanui!!

Dupa vreo 10 minute stomatoloaga a venit si ne-a spus ca s-a sfatuit cu medicul-sef la telefon si acesta, avand mai multa experienta, i-a spus sa nu scoata (inca) dintele, caci daca acesta este indoit palatinal (spre inauntru) si nu spre inafara, exista cam in 80% din cazuri posibilitatea unei remisii spontane printr-o reactie a corpului. Ceea ce speram si noi din tot sufletul! Ne ducem maine din nou la control, apoi o sa ne ducem cel putin o data pe saptamana sa-l controleze din nou, am primit si antibiotice (pt. prevenirea unei eventuale infectii!) pe care evident ca nu i le voi da, iar daca in urmatoarele 4-6 saptamani dintele nu se reaseaza la loc, atunci trebuie scos... Stomatoloaga mi-a spus ca azi nu trebuie in nici un caz sa-l spal pe dintisori, a zis sa continui cu ingrijirea ca si pana acum, ca David are o dantura impecabila si ingrijita (i-am spus ca nu mananca zahar si dulciuri, nu bea sucuri de fructe etc., il spal zilnic, deci e normal sa aiba dantura perfecta), a mai zis sa-i dam mancare moale zilele astea, sa nu-l lasam sa muste din ceva, sa fim atenti...

Cand am ajuns acasa, David n-a vrut sa manance nimic, sa bea nimic, abia cand a revenit Bogdan de la farmacie a mancat 2 banane si a baut niste apa, iar acum doarme...

Of, Doamne, saracutul de el, de ce a trebuit sa se intample asa ceva?? Nu-mi revin!! Am mancat, m-am uitat putin la televizor, dar fiecare secunda in care am reusit sa nu ma gandesc la asta a fost urmata de secunde in care gandul mi-a zburat din nou la ce s-a intamplat si mi s-a strans din nou inima si din nou m-am rugat ca cineva sa dea timpul inapoi si sa anuleze ce s-a intamplat, cineva sa stearga cu buretele totul!! Dar apoi trebuie din nou sa accept muscatura otravita a realitatii, ca s-a intamplat si nu mai avem cum sa dam timpul inapoi si sa reparam nimic!

Cum sa traiesti ca parinte cu aceasta povara, Dumnezeule? Sunt cu inima franta de tot...