marți, 30 noiembrie 2010

Pana unde sa merg cu toleranta?

Motto: Silke mon "amour"

Azi nu ne-am dus la grupa de activitati. Martea trecuta a fost un cosmar pentru mine si presupun ca nici pentru David n-a fost o incantare.

In primul rand ne-au mutat de la parter (unde aveam o camera mare de tot, pentru joaca si pentru micul dejun) la etajul unu, unde avem o camera mica pentru micul dejun (si ne inghesuim ca naiba, ca suntem 8 mamici cu 11 copii!) si alaturi o alta camera mica pentru joaca - unde sunt o canapea, niste perne, cateva jucarii si un tobogan din lemn pus in coltul camerei. Singura bucatarie este la parter (deci tb. sa ne caram pe niste scari inguste cu farfurii, cani, tacamuri, cana de cafea, lapte, mezeluri, branza si ce mai avem noi prin frigider).

In fine, prima impresie n-a fost prea favorabila, dar nu avem de ales, caci la parter s-a mutat acum mini-gradinita (aia vin zilnic si regulamentul pentru protectia impotriva incendiilor spune ca ei au prioritate sa se foloseasca de camera mare de jos).

Ei, ne-am pus noi la masa, am mancat micul dejun, insa David venea tot timpul la mine si nu parea sa aiba mare chef sa se joace in cealalta camera - unde pe copii nu-i vede nimeni!!

La un moment dat, vine Arian plangand in hohote si vrea sa fie consolat de mama lui fiindca - din nou - il batuse Kilian! Mama lui (care evident voia sa fie lasata in pace) ii raspunde absenta "Dar da si tu, atunci loveste-l si tu!". Iar am intervenit, rugand-o pe Ulla sa nu-i mai spuna copilului sa loveasca, apoi m-am uitat la Arian si i-am spus "Arian, tu sa nu lovesti, ca nu e bine sa lovesti! Mai bine pleci, te duci in alta parte si nu te mai joci cu cine te loveste!!".

Ei, atata mi-a fost, ca a sarit de bombeu coana Silke (mama lui Kilian) si m-a pus imediat la punct pe un ton foarte doct si directoral: "Feli, te rog, asa nu!! Nu excludem copilul, nu-l dam la o parte!". Eu, calmul intruchipat: "Ah, dar lovitul e ok?". Ea, pe acelasi ton: "Nu, dar te rog frumos, nu excludem copilul!!" - eu am repetat tot calma: "Bine, Silke, dar atunci lovitul inapoi este o optiune?? Te rog sa-mi raspunzi!!"

A intervenit o alta mamica, s-a aplanat cumva discutia, dar deja se simtea in atmosfera agresiunea...

Cateva minute mai tarziu, o alta mamica o intreaba pe Silke daca s-a gandit sa mearga la consiliere. Imi statea pe limba sa completez: "Pentru TINE, nu pentru copil!!" - dar am tacut. Silke raspunde, pe un ton agresiv-defensiv: "Mda, ne-am gandit, dar stii, asta e PROBLEMA MEA!". Din nou imi statea pe limba sa-i spun "Draga mea, cand spui ca asta e problema ta mi-e clar ca vrei sa ne inchizi gura, dar cand copilul tau ii bate pe ai nostri, asta nu mai e demult doar problema ta!" - dar am tacut din nou.

Dupa alte cateva minute, o alta mamica incearca penibil sa aplaneze lucrurile aruncand un cliseu: "Pai la varsta asta toti sunt asa...", la care am comentat: "Imi pare rau, dar nu e adevarat... David nu este asa, de exemplu..." - evident ca Silke nu putea sa rateze sa-mi raspunda pe un ton foarte intepat, din varful buzelor: "Ei, bravo tie, Feli, ca al tau copil este altfel!"...

Am simtit ca mi se urca sangele la cap. Cat de toleranta ar trebui (sa pot) sa mai fiu cu o asemenea persoana care geme de ignoranta si agresiune? Pentru ce sa suport, pe langa teama ca fi-su il va lovi pe David, si raspunsurile ei jignitoare cu care ea crede ca rezolva problema punandu-ma pe mine la punct? Si pana cand? M-am saturat pur si simplu sa bagatelizam chestiile astea si sa inchidem ochii si sa ne facem ca nu vedem, ca nu cumva sa ranim orgoliul mamicii iresponsabile si ignorante, care refuza sa se confrunte cu problemele pe care copilul ei le pune in act din ce in ce mai acut! M-am saturat sa le apucam pe asemenea mamici cu manusile de dantela in timp ce ele tipa/urla la copii sau ii ignora, ii smucesc, sau ii critica, ii pedepsesc trimitandu-i in camera lor sa stea acolo singuri (asta n-o mai deranja pe Silke, dar o deranja sfatul meu catre Arian sa se retraga de langa Kilian cand acesta il loveste!), m-am saturat de ifose, de superficialitate, de raspunsurile pline de o aroganta prost mascata cand tot lor le pute oala clocotind sub nas, m-am saturat sa ma fac ca nu vad, ca nu observ, sa tac, sa menajez, sa fiu draguta si sa fac conversatie ieftina ca nu cumva sa deranjez pe cineva cu vreun comentariu, m-am saturat sa tot simt in vocea si atitudinea lor o agresiune cuplata cu invidie la adresa mea, fiindca eu sunt aia care "le stie pe toate" si copilul meu nu face nici un fel de probleme!

Am decis ca voi vorbi cu sefa de acolo si o sa incerc sa schimb grupa, se pare ca mai sunt si joia si vinerea grupe de activitati cu copii de varsta lui David. Iar daca nu se poate, caut ceva in Offenbach sau in Frankfurt eventual. Trebuie sa gasesc altceva.

luni, 22 noiembrie 2010

Iesirea din matrice

V-ati gandit vreodata cat de inspaimantator de GENIAL este filmul "The Matrix"?

Pentru cei care inteleg, acest film este o metafora a vietii noastre. Noi toti suntem sau am fost intr-un anumit punct al vietii noastre Thomas A. Anderson, alias Neo, cel care are potentialul de a deveni THE ONE.

Trinity poate fi cumva jumatatea sufleteasca, cea care ofera iubire, sustinere morala si sacrificiu. Triada unei iubiri cu usoara tenta materna. Morpheus poate fi cumva terapeutul, indrumatorul, ghidul, mentorul, deschizatorul de drum. Neo traieste intr-o lume in care functioneaza ca un robot si in acelasi timp simte ca ceva nu e in regula cu lumea lui, fara a sti sa spuna exact CE anume nu este in regula. Toti am trecut prin faza asta. Eu chiar obisnuiam candva, acum vreo 15 ani, sa spun ca simt cum imi lipseste ceva, simt ca ar trebui sa stiu ceva si nu stiu, ar trebui sa am acces la ceva care-mi ramane inaccesibil, asta ma innebunea! Pe vremea aia credeam ca ceea ce-mi lipsea era empatia sau o anumita sensibilitate sufleteasca, o anumita forma de intuitie, ceva de genul asta...

Trinity: Stiu de ce esti aici, Neo. Stiu ce faci... de ce nu ai somn, de ce traiesti singur si de ce in fiecare noapte stai doar la computer. Il cauti pe el. Stiu, fiindca si eu candva cautam acelasi lucru. Si cand el m-a gasit, mi-a spus ca de fapt nu-l cautam pe el. Cautam un raspuns. Intrebarea este ceea ce ne impulsioneaza, Neo. Intrebarea te-a adus aici. Stii intrebarea, asa cum si eu am stiut-o.
Neo: Ce e matricea?
Trinity: Raspunsul e undeva acolo, Neo, si te cauta, si te va gasi daca doresti acest lucru.

Neo intreaba la un moment dat "Ai avut vreodata sentimentul ca nu stii daca dormi sau daca esti treaz?" - cam asa traiesc oamenii teleghidati de catre subconstient, oamenii-zombie care nu au acces la propria lor constiinta, oamenii care reactioneaza orbeste, reflex, la triggere si pun in act vechi traume pe care sunt constransi sa le reinsceneze deoarece nu sunt capabili sa le constientizeze, la fel ca si oamenii care traiesc ca niste oi usor de manipulat cu "adevaruri" cu gust puternic de "1984" a lui Orwell.

Un "curier" binevoitor ii aduce lui Neo la birou telefonul pe care-l suna Morpheus. Morpheus ii spune "Nu sunt sigur ca esti pregatit pentru ceea ce vreau sa-ti arat, insa din pacate ne fuge timpul printre degete!"
Mai stiti ce se intampla la scena din birou? Morpheus vrea sa-l ajute sa scape si-l indruma spre exteriorul cladirii - unde atarna mica schela de fatada pentru spalatorii de ferestre - dar Neo se sperie ingrozitor, se uita in jos de la fereastra si ameteste, se sperie de moarte in fata "abisului" (= in fata necunoscutului), asa ca isi spune "Nu pot sa fac asta" si se duce inapoi si se preda. Scena poate fi asemuita cu perioada de cumpana a unei crize existentiale majore, in care incepem sa cautam ajutor (sau il gasim si fara sa-l cautam) si totusi ne e teama, ne e o frica de moarte sa iesim "pe geam", sa ne agatam de o schelarie care atarna in aer, si atunci unii din noi prefera sa se intoarca la ceea ce cunosc deja si sa se "predea", reluandu-si locul in vechea puscarie.

Urmeaza interviul in care trebuie sa dea socoteala pentru rebeliune. E ceea ce se intampla uneori cand unii dintre noi (copiii captivi) incearca sa iasa din sistemul disfunctional al propriei familii. "Copilul" trebuie sa se decida, in fata unor amenintari tot mai putin voalate, pentru una din vieti, pentru una din identitati: cea de cetatean exemplar al matricei sau cea de hacker subversiv care vrea sa dauneze sistemului. Neo e la inceput curajos si ii arata celebrul deget mijlociu agentului Smith, dupa care cere sa dea un telefon. La care agentul Smith ii spune "La ce-ti foloseste telefonul daca nu vei putea sa vorbesti?" Aici va amintiti cu totii faza in care lui Neo i se lipeste gura in cel mai adevarat sens al cuvantului, de nu mai e capabil sa scoata nici un cuvant. Tot o metafora - ordinul indirect al parintilor, al stapanilor matricei: "Taci, nu vorbi, nu divulga nimic, tine-ti gura!!!". Dupa ce i se strecoara si dihonia aia electronica in buric, Neo se trezeste si crede ca totul n-a fost decat un vis - efectul spalarii creierilor, cand psihicul pur si simplu nu rezista la imaginea adevarului si atunci se refugiaza din nou in minciuna, in iluzie, in negare.

Cand Neo mai apoi e pregatit sa-l intalneasca pe Morpheus si vine limuzina cu Trinity sa-l ia, in masina i se scoate masinaria electronica ce-i fusese implantata inainte de a i se sterge din memorie episodul cu interviul si amenintarea... Socul nu poate fi mai mare cand isi da seama ca totul fusese real!!! Inainte de asta, si in masina Neo e gata sa mai arunce o data prosopul si sa renunte, iar Trinity ii spune "Nu pleca! Cunosti drumul ala, e acelasi dintotdeauna. Si stiu ca nu vrei sa mai fii acolo!!".

Apoi vine marea intalnire cu Morpheus, in camera cu paharul de apa pe masa.

Morpheus: Imi imaginez ca te simti cam ca Alice cand a cazut in gaura iepurelui. O vad in ochii tai. Pari un om care crede ceea ce vede doar fiindca se asteapta sa se trezeasca imediat. Intr-un mod ironic, asta nici nu e departe de adevar. Crezi in destin?
Neo: Nu, pentru ca nu-mi place sa nu am controlul asupra propriei mele vieti.
Morpheus: Stiu exact la ce te referi. Esti aici pentru ca stii ceva. Nu-ti poti explica ceea ce stii, dar o simti. Ai simtit-o o viata intreaga, ca ceva e in neregula cu lumea ta. Nu stii ce anume este, dar e acolo, ca un ciob in mintea ta care te innebuneste. Acest sentiment te-a adus la mine. Stii despre ce vorbesc?
Neo: Matricea?
Morpheus: Vrei sa stii ce este? Matricea e peste tot. Si acum, aici, in camera asta. O vezi cand te uiti pe fereastra sau dai drumul la televizor. O simti cand te duci la servici... la biserica... o simti cand iti platesti impozitele. Este lumea care ti-a fost trasa peste ochi ca sa te orbeasca in fata adevarului.
Neo: Care adevar?
Morpheus: Adevarul ca esti un sclav, Neo. Ca toata lumea, te-ai nascut in prizonierat. Intr-o puscarie pe care n-o poti pipai sau gusta sau mirosi. O puscarie pentru mintea ta.

Noi toti - pana sa vedem adevarul - traim sau am trait in matrice. Matricea inventata si bine organizata de parintii-papusari. Mintea noastra se invartea mereu doar in cusca aceluiasi prizonierat! Cei care raman in starea de zombie-ism, cu creierul spalat de parinti, sunt si cei care inghit pe nemestecate minciunile societatii si ale autoritatilor, pentru ca nu au invatat niciodata sa chestioneze pe cei care sunt la putere.

Morpheus: Din pacate nimeni nu poate fi invatat ce e matricea. Trebuie s-o vezi cu ochii tai.

Asa e. Cine nu a pus intrebarea si nu e pregatit, nu va intelege niciodata ca traieste intr-o matrice si nu va sti cum sa iasa. Ba mai mult, te va dusmani si te va elimina din viata lui cat de repede va putea, pentru ca nu va mai suporta sa i se arate un adevar atat de dureros. Mi-a luat ani de zile ca sa inteleg ca este o reactie absolut normala si am invatat acum sa ma detasez si sa accept ca multi oameni pur si simplu prefera sa ramana in iadul lor personal (matricea lor personala) decat sa faca eforturile supraomenesti de a iesi de acolo. Am invatat sa ma implic mai putin, singurul aspect unde nu mai doresc sa fac compromisuri este acela ca nu mai accept sa fiu cosul de gunoi al autocompatimirii nimanui.

Morpheus ii intinde lui Neo mana cu cele doua pastile si-i spune:

"Asta e ultima ta sansa. Dupa asta nu mai exista cale de intoarcere. Daca iei pastila albastra - povestea se incheie aici, te trezesti in patul tau si crezi ce vrei tu sa crezi. Daca iei pastila rosie - ramai in Tara Minunilor si iti voi arata cat de adanca e gaura iepurelui."

La o rascruce existentiala, intotdeauna avem sansa de a ne trezi la realitate si de a infrunta adevarul (inghitind pastila rosie) sau de a ne infunda din nou in negare si in reprimare, inghitind pastila albastra care ne da doar iluzia ca suntem din nou la pupitrul de control al propriei vieti.

Neo intinde mana dupa pastila rosie, iar Morpheus il atentioneaza:

"Retine, tot ce-ti ofer este adevarul. Nimic mai mult."

Da, exact asa e si cu terapia, cu drumul autocunoasterii. Singura rasplata imediata este adevarul. Iar adevarul vine intotdeauna cu durere, asa cum a descoperit si Neo cand adevarata lui fiinta a fost smulsa dintr-o data din coconul zombificat in care el se iluziona ca avea o viata!!

Apropos de simboluri, stiati ca exista in româna un cuvant "mătríce" a carui semnificatie invechita este uter, san matern?? Ei bine, Neo se trezeste din "coma matriceala" (simbolic, iese din cocon ca si cum s-ar naste pentru a doua oara) si pentru prima oara in viata e constient de cablurile care-l leaga de matrice, e constient de lanturile prizonieratului si de acea instalatie fixata de capul lui prin care i se insuflau gandurile, senzatiile, trairile, ca si cum ar fi fost ale lui - totul era un truc al celor care-i spalau mintea!! Cand i se demonteaza cablul din ceafa, toate celelalte cabluri care treceau prin corpul lui se desprind brutal si ele, iar Neo - cel real - aluneca intr-un canal care-l absoarbe cu toata forta, ajunge intr-un lac murdar unde trebuie sa se zbata ca sa poata ramane la suprafata si sa nu se inece pana cand e salvat de oamenii lui Morpheus, iar acesta il intampina cu cuvintele "Bine-ai venit in lumea reala!".

Asa si noi - traiam intr-un cocon caldut (in aparenta) care ne anulase personalitatea, vointa, insasi existenta, care ne dicta ce sa simtim si ce sa gandim... iar unii dintre noi au norocul extraordinar sa se trezeasca la realitate candva... alunecand mai intai intr-o mocirla (mizeria traumelor reprimate), unde trebuie sa ne zbatem, sa dam din maini si din picioare, sa ne punem in miscare instinctul de conservare, sa ne redefinim din temelii, pana cand reusim sa ne mentinem cat de cat la suprafata sau, mai tarziu, sa iesim de acolo si sa ne recapatam increderea in propria persoana, sa ne recastigam autonomia!

Munca de "reconstructie" incepe: Neo e pus pe o masa de operatie si, cu ajutorul impulsurilor electrice, i se pun in miscare din nou muschii atrofiati. La fel, in terapie invatam sa ne folosim de instrumente ale gandirii si simtirii noastre despre care nici nu stiam ca exista, erau atrofiate...

Neo: De ce ma dor ochii?
Morpheus: Pentru ca nu i-ai folosit niciodata!

Morpheus si echipa lui de "hackeri" simbolizeaza pentru mine toti aceia care au deschis drumul spre autocunoastere, cei care evident sunt huliti si dispretuiti (daca nu haituiti de-a dreptul) de catre societatea asta bolnava de sindromul "Respecta-ti parintii cu orice pret"... Acest sindrom l-a facut posibil pe Hitler si face posibile toate atrocitatile comise de autoritatile si guvernele corupte, de bancile si industriile criminale!

I se explica apoi lui Neo ce este matricea.

Imi place mult replica asta: "Matricea e un sistem, Neo. Acel sistem e dusmanul nostru. Dar cand esti inauntrul ei, ce vezi? Oameni de afaceri, profesori, avocati, tamplari. Insesi mintile oamenilor pe care incercam sa-i salvam. Trebuie sa intelegi ca majoritatea acestor oameni nu sunt inca pregatiti sa fie deconectati de la matrice. Iar multi dintre ei sunt atat de inerti, atat de definitiv dependenti de sistem, incat se vor lupta cu dintii ca sa-l protejeze."

Fraza asta de mai sus imi aminteste de vaccinisti.

Morpheus il ia din nou pe Neo in matrice si-i spune ca ceea ce vede el acolo (un Neo fara cabluri infipte in corp, cu parul lung, imbracat elegant) se cheama "residual self-image, a mental projection of your digital self" - asta simbolizeaza falsul self pe care il dezvolta toti copiii captivi si care este intotdeauna foarte departe de fiinta lor adevarata. Este imaginea pe care ei ar dori s-o aiba, este ceea ce si-ar dori ei sa fie, DAR nu ceea ce sunt ei cu adevarat.

Lumea adevarata cea veche nu mai ramasese decat ca o simulare neurologica - asta e matricea: un simulacru de viata. Morpheus ii arata lui Neo si lumea noua, spunandu-i "Welcome to the desert of the real!". Din nou, asa este. Cand iesi din matrice, treci mai intai scurt printr-o furtuna, ca mai apoi sa ajungi intr-adevar intr-un desert, sa constati ca de fapt traiai inca de dinainte intr-un desert, ca de fapt nu aveai nimic din ce credeai ca ai...

Morpheus: "Matricea e un simulacru de viata construit artificial ca sa ne tina sub control, sa transforme o fiinta umana intr-o baterie, o sursa de energie".

Nu-i departe de adevar daca extrapolam putin si-i vedem pe parintii abuzivi in locul robotilor din Matrix. Narcisisti patologici, ei nu urmaresc niciodata altceva decat satisfacerea propriilor nevoi de combustibil narcisist. Noi nu suntem decat instrumentele cu care ei spera sa-si obtina fericirea, suntem laurii cu care ei simt nevoia sa se impodobeasca pentru a-si imbunatati propria imagine despre ei insisi, noi suntem "papusile" pe care ei sunt obsedati sa le controleze pana la ultima rasuflare.

Neo e ingrozit cand vede toate astea si nu ii vine sa creada.

Morpheus: "Nu ti-am spus niciodata ca va fi usor. Ti-am spus doar ca va fi adevarul!"

Prima reactie a lui Neo e una de spaima amestecata cu furie: "Lasa-ma sa plec, vreau sa ies de aici!" Mda, e greu de suportat adevarul cand se prabuseste asupra ta ca Niagara. Si la inceput de drum cam asa se intampla. Lui Neo i se face apoi rau si vomita si lesina.

Cand isi revine, prima intrebare este "Nu ma mai pot intoarce, nu-i asa?", iar Morpheus ii raspunde "Nu. Dar daca ai putea, chiar ai vrea?". Mie personal - am mai spus-o - asta mi se pare inca o victorie: faptul ca, odata ce ai deschis ochii si ai privit in jurul tau in afara matricei, nu mai exista cale de intoarcere! Sunt recunoscatoare pentru asta!

Urmeaza apoi antrenamentele de lupta, Neo invata jiu-jitsu si alte chestii asemanatoare, pentru mine asta simbolizeaza pregatirea de "lupta" pentru autoprotectie, invatarea unor metode pentru ca ceilalti sa ne respecte granitele si sa nu ne mai invadeze spatiul emotional.

Cand Morpheus il bate la jiu-jitsu, ii spune sa nu se mai gandeasca la cat de puternic si de rapid este, ci sa stie ca este mai puternic si mai rapid decat el. "Don't think you are faster, KNOW you are!"...

Morpheus: Incerc sa-ti eliberez mintea, Neo! Dar eu nu pot decat sa-ti arat usa. Tu esti cel care trebuie sa treaca prin ea.

Ii spune apoi lui Neo sa se elibereze de indoieli, de teama, sa-si limpezeasca mintea, ca sa-si dea seama de cate este cu adevarat capabil! Asta am invatat si invat si eu la terapie... E un proces foarte greu si indelungat, dar se poate, cu rabdare, pas cu pas...

Urmatorul antrenament: agentii - implanturile electronice care se pot misca libere prin matrice, luand absolut orice forma... Agentii sunt cei mai periculosi oponenti! Ce simbol mai clar aici al scriptului inoculat, implantat de parintii abuzivi, cu directivele preluate si integrate de subconstientul nostru, cu tiranii internalizati care aluneca pe sub orice bariera a constientului si ne dicteaza in continuare viata chiar si dupa ce (credem ca) ne-am desprins de controlul parintilor!!

Neo: Am asa multe amintiri din viata care de fapt n-a fost viata! Ce inseamna asta?
Trinity: Inseamna ca matricea nu-ti poate spune cine esti!

Urmeaza prima (re)intrare in matrice, vizita la oracol. Intre timp, unul din acolitii lui Morpheus ii tradase si negociase cu un agent al matricei sa-l vanda pe Morpheus contra reintoarcerii in matrice, unde voia sa manance bine si sa fie bogat si sa i se stearga din memorie orice secunda petrecuta in afara matricei (!). Alt simbol al celor care te parasesc si te tradeaza cand treci dincolo de baricadele cunoscute lor, al celor lasi si slabi sau lipsiti de caracter care o rup inapoi spre coconul caldut al minciunii fiindca adevarul le pute si ii sperie prea tare...

La intoarcerea de la oracol are loc faza cu acel déjà-vu care atrage pe scena agentii si toata armata matricei!! Eu vad aici un simbol al acelor triggere care declanseaza de la atacuri de panica pana la depresii, atacuri de plans, cand suferinta veche navaleste peste tine aproape fara avertisment! Din ambuscada nu scapa toti, asa cum si in viata reala platim prin suferinta, prin goluri sufletesti, si ne plangem pierderile...

La scena finala din statia de tren, Neo nu mai fuge de agentul care apare (Morpheus: "Incepe sa creada!"), ci il infrunta curajos si desi mananca bataie sanatos, nu moare.

Finalul este iar esential. Neo vorbeste in prezenta agentilor matricei: "Stiu ca sunteti acolo. Va simt acum. Stiu ca va temeti... va temeti de noi. Va temeti de schimbare. Nu cunosc viitorul. N-am venit sa va spun cum va lua sfarsit totul. Am venit sa va spun cum incepe. Eu voi inchide telefonul si am sa le arat acestor oameni ceea ce voi nu vreti ca ei sa vada. Am sa le arat o lume fara voi. O lume fara reguli si control, fara granite si limite. O lume in care totul e posibil. Unde mergem mai departe de acolo este alegerea fiecaruia!"

Acest film este atat de plin de semnificatii, de metafore, de simboluri... Sa-l mai vedeti odata si o sa intelegeti!

Esentialul este ca pana la urma iesirea din matrice nu este niciodata echivalenta cu salvarea definitiva, ci este doar inceputul unui drum, prin adevar, catre ceva mult mai inalt. Cu cuvintele lui Morpheus: "There's a difference between knowing the path and walking the path!"

Va doresc numai bine si puterea de a merge pe drumul bun!

vineri, 19 noiembrie 2010

O durere mare - cel mai frumos cadou de ziua mea


Titlul nu e ironic.

Ziua a inceput cu lacrimi: femeia care vine la curatenie mi-a adus de ziua mea un buchet superb cu 7 trandafiri din aia mari, lungi, catifelati, pe care-i iubesc eu cel mai mult.

Pe la 11:30 apare si Bogdan: fugise scurt de la servici ca sa-mi aduca un buchet imens de trandafiri rosii si albi si un gift card de la parfumeria Douglas, sa-mi aleg eu ceva de acolo... a urmat inca o repriza de plans...

Pe la ora 14 a venit Mutti ca sa stea cu David si eu am plecat la terapie. Am considerat ca asta e cel mai frumos cadou pe care mi l-as putea face de ziua mea: ceva pentru mine, pentru sufletul meu.

Cum am ajuns la Elfriede, doar m-a imbratisat si mi-a urat La Multi Ani si iar m-a lovit plansul.

Ii adusesem articolul meu despre Madalina Manole, ca sa i-l traduc, a urmat alta repriza de plans...

Am ajuns apoi si la marea mea durere, care pare ca s-a accentuat cumplit in ultimele cateva luni. I-am povestit ca fug si fug si fug si nu mai gasesc scapare niciunde, incerc sa scap de mine, din mine, dar nu mai reusesc sa ma ascund nicaieri. Ma simt oribil, ma urasc de moarte, ma privesc cu dispret, ma simt urata, batrana, grasa, consumata, plina de neajunsuri, terminata, ma simt ca si cum as fi ultimul om pe lumea asta, care efectiv nu merita sa traiasca... Nu sunt vorbe mari si nici nu cersesc compasiune, asta e ceea ce simt in sufletul meu fata de mine. Cred ca de aceea am si inteles atat de bine tragedia Madalinei Manole, fiindca toate acele vijelii interioare ale ei s-au suprapus peste ceva ce exista in aceeasi forma si in mine.

Nu, eu nu ma voi sinucide niciodata, sunt destul de puternica pentru a-mi continua drumul si cu sufletul asta hacuit, celalalt drum nu este o optiune... insa tot ca un nimic ma simt. De fiecare data cand Bogdan imi reproseaza ca nu mai suntem un cuplu, ca eu sunt absenta, ca sunt plecata pe alta lume, ma simt vinovata si totusi nu am puterea sa fac nimic ca sa schimb ceva si ma urasc pentru asta. Stiu ca are dreptate, stiu ca omul asta ma iubeste cu adevarat si de aceea inca lupta pentru relatia noastra, pe care eu nu mai pot s-o ingrijesc si pe care cred ca in adancul inimii mele deja am abandonat-o, fiindca am mereu sentimentul ca oricum nu il merit, de aceea il imping cat mai departe de mine, inconstient ii fortez mana sa-mi arate odata ca de fapt nu ma iubeste (asa actioneaza copilul neiubit din mine, care nu cunoaste alta realitate decat cea a lipsei de iubire si isi vrea inapoi realitatea aia pe care o cunoaste el), il indepartez pe Bogdan de mine si parca fac tot posibilul ca sa raman singura, ca sa dispar odata pentru totdeauna in neantul nefericirii, in zona mea cunoscuta...

Si mai ales mi se sfasie inima cand il vad pe David ca vine la mine cu ochi rugatori si-mi spune "Mama, komm' Ball kicken!" (Mami, hai sa ne jucam cu mingea), iar eu ma duc cu el pentru 5 minute, apoi ii distrag atentia cu Mickey Mouse la TV si plec iar la computer... sau ma asez cu el pe covorul de joaca si ii citesc dintr-o carticica, iar dupa max. 10 minute ma ridic si ma duc iar la computer... Sunt ca teleghidata, NU POT sa stau sa ma joc cu el, efectiv NU POT, e ceva in mine care ma franeaza, iar in acelasi timp imi vine sa urlu cand ma uit la el cum uneori isi ia o carticica, se aseaza pe covorasul de joaca si o rasfoieste singurel, isi citeste si isi explica singurel cum tractorul merge spre gara, cum pisica e in curte, cum calul e pe camp etc. Imi vine sa plang si acum, cand scriu si il am in fata ochilor...

La fel, cand vin noaptea de la servici de la gara spre casa plang singura pe strada si vorbesc cu mine de parca as fi o straina "Azi iar am fugit de toata lumea, iar m-am refugiat in creier si am fost total absenta, iar nu am putut sa petrec mai mult de o jumatate de ora timp constient cu David, acum plang de ma usuc si maine voi face exact la fel!! Ce fel de mama sunt, de fug de propriul meu copil?"

Am incercat de cateva ori sa raman in ciuda impulsurilor de a fugi si rezultatul a fost ca de fiecare data am izbucnit intr-un plans din ala cu tremuraturi si apoi nu am mai incercat, pentru ca si-asa copilul asta m-a vazut de prea multe ori plangand si deja stie cand mama e "traurig" (trista)! Vreau sa fiu autentica in fata lui, dar in nici un caz nu vreau sa ajunga sa se simta responsabil pentru starea mea de spirit sau obligat sa ma consoleze (Doamne fereste!!). Ori pentru asta trebuie uneori sa reprim ceea ce simt, sa ma controlez si sa nu-mi manifest sentimentele. Si atunci trebuie sa fug, trebuie sa ma inchid in lumea mea, sa fiu absenta mental in cea mai mare parte a timpului.

Elfriede mi-a spus ca dupa parerea ei exagerez (ne-a vazut impreuna de cateva ori anul asta), ca David e un copil extrem de fericit si echilibrat, caruia nu-i lipseste absolut nimic, ca insusi faptul ca se poate juca singur pana si o ora intreaga dovedeste ca el este sigur de prezenta iubitoare permanenta a mamei (altfel ar atarna lipit de mine cum stateam eu de mama cand eram mica, de nu putea sa se dezlipeasca nici un metru de mine fara ca eu sa incep sa urlu!). Degeaba, remuscarile si mustrarile mele de constiinta erau tot acolo.

Apoi am inceput incet-incet sa deznodam situatia. Cumva a venit vorba de tata si cum i-am trimis saptamana trecuta cateva poze cu David (de pe propria lui adresa de mail, ca sa n-o afle pe a mea) si am plans la comentariul lui "Asa arata ingerii? Danke." Apoi i-am povestit lui Elfriede ca Bogdan mi-a spus ca ma simte oarecum "pregatita" sa fac un pas spre tata si ca el in nici un caz nu ar avea nimic impotriva, asa ca sa procedez cum simt eu; chiar spunea ca poate n-ar fi rau sa merg in Romania iarna asta si sa ma duc cu David la tata. Eu stau insa permanent cu frica in oase ca nu cumva Feliuta cea mica sa fie din nou dezamagita, sa mearga cu speranta de a fi si ea vazuta asa cum este cu adevarat si aceasta speranta sa se naruie din nou in nisip. De exemplu, stiu ca pare absurd, dar imi pun intrebarea "Cum sa ma duc acolo cu 80 de kile??" - pentru ca stiu cat ma tocau ai mei la cap tot timpul sa slabesc, ce mare "grija" aveau sa-mi reaminteasca mereu ce greutate aveam si ca trebuia sa slabesc (pentru sanatate, nu-i asa, nu pentru ca ei nu ma suportau altfel decat perfecta!! S-o creada mutu'), stiu cum imi spunea mama ca doarme sub perna cu o poza de-a mea in care eram slaba (!!!???) si in permanenta reuseau prin asemenea manevre sa ma faca sa ma simt nedemna de iubirea lor, fiindca nu eram perfecta, nu eram frumoasa si supla si perfecta cum ma voiau ei si intotdeauna mai gaseau ceva de criticat!!

Elfriede mi-a povestit apoi cum a fost la ea cand tatal ei i-a vazut prima oara pe copiii ei, ca parca s-a aprins ceva, o luminita in el, ca si cum ar fi realizat pentru prima oara ceva, ca si cum ar fi constientizat ceva... ca si cum ar fi perceput-o pentru prima oara si pe ea... in orice caz ceva s-a intamplat si a fost ceva pozitiv. I-am spus ca nu stiu daca si la mine ar fi la fel, fiindca eu la tata nu am avut niciodata in copilarie sentimentul ca nu ma vedea, ca nu ma percepea, la el ma simteam acceptata asa cum eram (spre deosebire de mama). Apoi mi-am amintit ca practic relatia mea cu tata a inceput cand eu am inceput sa vorbesc. Aici s-a produs un clic si o rotita din trecut s-a suprapus perfect peste o rotita din prezent.

De vreo 2 luni David a inceput sa vorbeasca relativ fluent, in propozitii, si tot de atata timp durerea mea se accentueaza si fuga mea de el ia proportii tot mai dureroase. Cand mi-a cazut fisa ca totul are legatura cu asta, au inceput sa se lege bucatile de puzzle. Cand eu am inceput sa vorbesc (pe la 2 ani cica recitam poezele de cate 3-4 strofe!), a inceput si relatia mea cu tata, care a inceput sa se ocupe de mine, sa-mi stimuleze intelectul, sa fie mandru de mine, sa-si petreaca mai mult timp cu mine etc.

Ceea ce am realizat azi la terapie este ca, pentru Feliuta cea de doi ani, "castigarea" tatalui a echivalat cu pierderea mamei. Mama imi povestea intr-una din ultimele ei scrisori cum ne jucam noi doua cand eram eu mica-mititica, ea era magarusul si eu o calaream, ne alergam prin casa, ne cataram pe fotolii, ne jucam cu papusi etc. Dar asta a fost inainte ca eu sa incep sa vorbesc, inainte ca eu sa incep sa-mi afirm personalitatea si individualitatea, inainte ca eu sa incep sa ma apropii mai mult de tata!!!!!

Exact acolo, in exact acea perioada, s-a produs ruptura masiva intre mine si mama, acolo am pierdut-o pe "mama cea buna", mama care se juca mereu cu mine si nu ma batea... Din clipa cand am inceput sa vorbesc si deci sa comunic si m-am apropiat mai mult de tata, a aparut la suprafata tot mai des mama furioasa, mama dezamagita, mama geloasa (ea intotdeauna a fost geloasa pe tata!), iar de aici pana la mama violenta care imi arata doar ura n-a mai fost decat un pas foarte mic. Ea m-a pedepsit pentru ca mi-am permis sa cresc, sa ma dezvolt, sa nu mai fiu "papusica dulce" cu care se juca ea (chiar mi-a si spus odata ca ea nu avusese papusi in copilarie si s-a jucat cu mine ca si cu o papusa!!!), m-a pedepsit transformandu-se in persoana agresiva, frustrata, violenta pe care eu de atunci o cunosc ca mama.

In clipa cand am pronuntat la Elfriede cuvintele astea am simtit ca o flacara in piept si o durere sufleteasca atat de adanca si de sfasietoare cum n-am mai simtit niciodata in viata mea pana acum. Atunci am realizat ca David este acum exact in acea perioada in care eu in copilaria mea am pierdut-o definitiv pe mama, perioada in care am pierdut definitiv iubirea ei!!

Si am inteles (cu creierul si cu sufletul) ca durerea asta, neconstientizata pana azi, era atat de coplesitoare incat efectiv nu ma mai puteam apropia de David ca sa ma joc cu el de teama inconstienta ca voi exploda intr-un ocean de lacrimi care o sa ma inece... am inteles ca aici era acea bariera interioara uriasa care ma oprea, aici era punctul in care de fapt ma vedeam pe mine insami cea de la doi ani si fugeam de propria mea durere de atunci!!

Elfriede mi-a explicat atunci si mai clar ca eu NU sunt fata de David in nici un caz cum a fost mama mea fata de mine, intre mine si David nu s-a produs nici o ruptura, eu ii ofer constant iubirea mea, el se simte sigur de ea si pot sa stau linistita, ca nu ii lipseste absolut nimic, el simte ca il iubesc si ca sunt oricand langa el chiar daca nu ma joc cu el permanent! Elfriede m-a rugat sa recapitulez mental totul si sa-mi intiparesc in minte si in suflet acest adevar: ca durerea de care fug asumandu-mi niste remuscari fictive nu are nimic de-a face cu David sau cu mine ca mama, ci este de fapt durerea cumplita a copilului din mine care si-a pierdut mama la 2 ani, toata durerea aia este a mea si doar a mea...

Pe cat de dureroasa a fost aceasta sedinta, pe atat de revelatoare si eliberatoare am simtit-o. Dintr-o data mi-au disparut mustrarile de constiinta si am permis durerii vechi sa ma patrunda pana in ultima fibra a sufletului... si am plans... si am plans... am consumat vreo 3 pachete de servetele si am plecat de acolo cu ochii umflati in ultimul hal! Si acum plang de o ora buna scriind aici, noroc ca mi-au plecat acasa toate colegele (si in curand tb. sa plec si eu).

Acum durerea s-a asezat in raftul constient al mintii mele, o vad acolo, o identific in toate ramificatiile, o voi putea lua ca pe o carte si ma voi imprieteni cu ea, ma voi scufunda cu sufletul in ea de cate ori voi putea, atata timp pana cand voi scapa de ea definitiv!

Ma simt ca si cum as fi in purgatoriu, dar acum am vazut o luminita la capatul tunelului!

* * * * *


P.S. Va imbratisez pe toti cei care mi-ati urat toate cele bune azi, de ziua mea, pe toti cei care-mi purtati ganduri bune! Va multumesc din inima ca nu ma abandonati in mijlocul oceanului de suferinta!

marți, 16 noiembrie 2010

In cadere libera

Ar fi fost o zi prea frumoasa...

Azi la grupa de joaca David a fost relaxat ca niciodata, s-a dus langa ceilalti copii (inclusiv Kilian "batausul" si Arian cel care a invatat sa se "apere" lovind si imbrancind la randul lui ;-((), s-a jucat frumos, ce-i drept tot singurel, cu masinutele lui si stilul lui de a le parca toate intr-un rand, dar macar n-a mai stat tot timpul la o juma' de metru de mine. Am fost atat de fericita!

Apoi am iesit afara in curte si s-a dat drumul la masinute, triciclete, tractorase etc.

David a examinat mai intai cu mare atentie o baltoaca.



Apoi s-a urcat pe o "cvadricicleta". Inca era vesel...



Apoi s-a aplecat cu ea in fata pana cand a cazut cu nasul si cu gura in baltoaca pe care tocmai o examinase cu cateva minute inainte!!!!!! Nu va spun cat sange i-a curs si cate pietricele si nisip ud avea in gura, ca ma apuca iar nebunia! L-am sters cat am putut de bine, i-am pus servetele udate cu apa, ca sa nu se umfle prea tare, apoi am plecat la duamna doftor de copii.

Asa arata baiatul meu cand am intrat in sala de asteptare.



Dupa ce s-a uitat putin cu luminita in urechi, in gura, l-a pipait la dinti si m-a asigurat ca totul e ok, mi-a spus ca la varsta asta nasul oricum nu se poate sparge fiindca este prea cartilagios, deci ma linistisem. Am rugat-o sa-mi dea ceva dezinfectant si pansament, iar ea s-a dus la computerul ei de dupa colt, sa-mi scrie reteta.

In timp ce clampanea pe tastatura, o aud si cu intrebarea pe care o asteptam deja cu infrigurare: "E la zi cu vaccinurile, da?" ;-(( I-am raspuns ca nu e vaccinat si ca asa va ramane, ea incepe sa-mi bage iar fitilul cu tetanosul, eu ii raspund calma ca a sangerat abundent si din nas si din gura si deci, chiar daca ar exista tocmai in acea baltoaca bacteriile de tetanos (!!), ele nu s-ar putea inmulti si produce otrava specifica avand in vedere ca atat in sange cat si in saliva si mai ales in aer se gaseste suficient oxigen, iar sus-numitele Clostridium tetani nu se pot reproduce decat in lipsa oxigenului!! M-am saturat eu de cate ori am recitat informatiile astea si nimeni nu vrea sa-si deschida creierul ca sa le priceapa!

Duamna doftorita (care nici nu ma ascultase) imi replica "Dar daca ar fi asa sigur, nu am mai face chestia asta numita vaccinare", la care eu am ramas in continuare calma si i-am spus "Chestia asta numita vaccinare nu-l poate proteja de tetanos daca nici mama natura nu a prevazut imunitate dupa imbolnavire. Si apoi, nu exista nici un vaccin pe lumea asta care sa fie efectiv impotriva otravurilor, iar toxina produsa de Clostridium tetani este o otrava, la urma urmei... Asa ca lasati sa fie asta grija mea, dvs. dati-mi doar dezinfectant si pansament, va rog mult!". La final m-a pus sa-i mai semnez o data pe fisa medicala ca NU sunt de acord cu vaccinarea, i-am semnat, am luat reteta si am plecat...
P.S. Era sa uit sa mentionez ca duamna doftor putzea a transpiratie de la 2 metri!!

luni, 15 noiembrie 2010

Laternenumzug

Am fost si noi saptamana trecuta la Laternenumzug. Cum sa-i zicem pe romaneste? Plimbarea cu lampioanele ;-))

Am plecat de acasa asa.



Si, dupa ce ne-am "plimbat" o juma' de ora cu lampioanele intr-un parc in bezna si intr-o ploaie torentiala, am ajuns acasa cam asa.


Dar a fost misto, ne-au dat si covrigi ;-)

luni, 8 noiembrie 2010

Ruga pentru copii


A murit Adrian Paunescu. Poetul. Nu psihoterapeutul cu acelasi nume pe care l-am cunoscut in 2004 in Romania (si care a fost unul din fondatorii Asociatiei Romane de Terapie Centrata pe Persoana). De cel din urma chiar mi-a parut rau, era un suflet delicat si chinuit.

Pentru celalalt Paunescu, avem acum mare circ mass-media. Ca de obicei. A mai murit un "tatuc". Sau un simbol de tatuc. Sau un inaltator in slavi de tatuci si de "despoti luminati". Cel mai mult mi-a placut ce a scris Ana pe tema asta, asa ca nu mai insist.

Majoritatea popoarelor (sa-i luam doar pe romani si pe nemti) si-au adorat si "cinstit" dintotdeauna dictatorii si tortionarii. Cel putin cat acestia au fost la putere. S-a spus despre cei care au colaborat cu sistemul ca i-ar fi imbatat mirosul puterii. Ei bine, eu cred ca era doar sindromul Stockholm (adica pactul inconstient cu abuzatorul). Exact ca in familie.

Traditia spune sa-ti cinstesti parintii. Pe copii ii poti stalci in bataie cu papucii sau cu ce-ti pica in mana, daca a doua zi mergi la biserica si aprinzi cuminte o lumanarica, sa fie de sufletul maicutei moarte. Se vehiculeaza pana la dementa "Ruga pentru parinti" a lui Paunescu, a devenit imnul national al acestor zile. Ca intotdeauna cand oamenii fug de propriile lor abisuri, se indreapta privirea catre trecut, se ridica osanale raului infaptuit pe care refuzam sa-l vedem, pe care ne topim de dor sa-l retraim daca s-ar putea, ne place sa ne mintim si sa fim mintiti... Asta e poporul roman, imatur si narcisist, pregatit oricand sa sarute mana care sfichiuie biciul inca o data si inca o data peste spinarea deja sangeranda... Iar poporul roman e alcatuit din parinti care au fost odinioara copii abuzati.

La inceputul terapiei as fi spus ca sunt prosti cei care se comporta asa. Acum stiu ca sunt doar orbi si retezati de tulpina sufleteasca a propriei persoane, traiesc ca niste zombie si se alimenteaza doar din zeama otravita a unor crengi mucegaite de care inca se agata cu disperare... Pe undeva, pentru cineva caruia propriul suflet ii este complet strain este normal sa se agate de nostalgia iubirii (dorite si inchipuite) a parintilor, altceva nu le mai ramane ca sa nu infrunte prapastia din ei insisi. Vezi si cazul Madalina Manole. Desi, in cazul ei, adevarul interior nu a mai avut rabdare.

Ei bine, eu refuz sa ma rog pentru parinti. Ma voi ruga pentru copii.

Ruga pentru copii


Bucuria de a fi
O gasiti in glasul lor,
Muzica de drag si dor,
Dragii nostri, dragi copii!

Nu avem nimic pe veci,
Bani, masini, tot ce-adunam,
La zei falsi de ne-nchinam
Raman sufletele reci!

N-asteptati ca o minune
Sa va faca fericiti,
Cand voi nimic nu simtiti
Viata va e un taciune.

Pana cand nu veti mai fi
Pe pamant si in memorii,
Nu fiti doar educatorii,
Mangaiati-i pe copii!

Autentici si cuminti,
Unici in marinimie,
Pana cand mai mari sa fie
Au nevoie de parinti!

Ia priviti-i cum se tem,
Inima lor se infioara,
Cand de zi pana de seara
Vocea voastra-i un blestem!

Palma voastra este grea
Cand obrazul lor se-aprinde,
Peste inimi suferinde
Nu mai cade nici o nea.

Cei pe care i-ati facut
Sunt ai vostri orice-ar fi,
Mangaiati-i pe copii,
Regasiti timpul pierdut!

Niste suflete pustii
V-au distrus copilaria,
Parasiti voi puscaria,
Mangaiati-i pe copii!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Drumul e telul si telul e drumul

Vorbeam la telefon cu Cleo si veni vorba despre drumul asta al nostru, inceput printr-o criza existentiala de proportii cosmice, continuat cu avalanse de furie, terapie, constientizare, valuri de depresie si de durere...

De fapt, ea voia sa-mi spuna ca a avut revelatia ca acest drum nu se va sfarsi niciodata si ca a inceput sa faca pace cu acest gand. Ma bucur pentru ea si pentru oricine altcineva care realizeaza si accepta acest adevar. Intr-adevar, acest proces dureaza o viata intreaga, copii!

Sa nu ne amagim ca trecem printr-un episod de depresie, luam ceva medicamente sau mergem la 20 de sedinte de terapie sau citim 15 carti de psihologie sau toate la un loc si dupa aceea gata, ajungem in pajistea aia minunata cu lumini multicolore care se numeste vindecare! Nu functioneaza asa. Cine a adunat in juma' de viata infinituri de suferinta negata si reprimata, galaxii intregi de experiente negative ingropate in subconstient, nu se poate astepta sa le rezolve in 4-5 ani, cred ca e destul de logic, nu?

La fiecare colt si in fiecare secunda ne asteapta cate un trigger, cate o piedica pusa de trecut, care ne mai arunca inca o data cu dintii in praf, iar curatenia interioara este work in progress si puteti fi siguri ca va dura o viata intreaga!

Am insa si o veste buna, chiar foarte buna, care mie personal imi da mereu putere si pe care vreau sa v-o impartasesc cu drag: odata ce apucati pe drumul asta, nu mai exista cale de intoarcere! Bucurati-va si fiti mandri pentru asta!