Alaltaieri veneam cu David de la gradinita si am observat ca era cam obosit, miorlait, prost dispus, cauta motive sa planga ca sa se descarce nervos; se intampla cel putin o data pe saptamana si deja stiu acum tot ritualul ;-) El gaseste un ventil, eu il consolez, il iau in brate, ne leganam cateva minute si apoi, incarcat de energie pozitiva, isi revine imediat.

Ajungem la o straduta mai inclinata, David ma cearta ca il impingeam cu tricicleta (e din aia cu bara in spate) si-mi zice ca vrea sa alunece singur. Eu ma duc 3 metri mai in fata si ii zic "Pai hai, acum aluneca". El, frustrat, incepe sa se vaicareasca: "Nu merge, nu e destul de inclinat" :-( si cand l-am indemnat sa dea din pedale ca sa mergem mai departe, a inceput sa planga de-a binelea si sa ma cheme sa-l imping din nou. Eu am ramas putin in expectativa, incercand sa-l motivez sa pedaleze singur (ca poate ;-)), la care el incepe sa planga si mai abitir: "Mami, vino, mami, vino!". In aceeasi clipa cand ma indreptam eu spre el trece pe langa noi un barbat care a inceput sa rada vazandu-l pe David. Era un ras usor jenat, pe care eu l-am interpretat ca dorindu-se un semn de simpatie, de incurajare, insa David s-a intors catre el si a rostit raspicat: "Hei, nu e frumos sa razi cand eu sunt trist!".