joi, 31 ianuarie 2013

Vaccinurile pneumococice - calea spre imbolnaviri mai multe si mai grave

Ca introducere, pentru iubitorii de studii si date oficiale, o intrebare: va place sa jucati loto cu sanatatea copiilor vostri? Va intereseaza baza "stiintifica" pe care se pun in vanzare vaccinurile care vatameaza, pardon "protejeaza" pe termen lung viata copiilor vostri?



Pentru cei care nu stiu engleza, sa va traduc pasajul cel mai important: "Vaccinurile conjugate meningococice MCC au fost aprobate pe baza unor corelatii serologice de protectie fara date despre eficacitate. Corelatia de protectie initiala a fost stabilita folosind o proba de anticorpi pe baza de ser bactericid (SBA) cu complement uman (hSBA), cu prezicerea unei protectii cu titru ≥4."

Cu alte cuvinte, mama Omida va saluta si va prezice o protectie din corelatiile corelarii, de numa-numa! 

marți, 29 ianuarie 2013

Despre vaccinurile pneumococice

In 2010 au aparut pe piata noile vaccinuri pneumococice Synflorix si Prevenar 13. Potentialul enorm de blockbuster al Prevenarului a fost dealtfel factorul principal al uneia din cele mai mari afaceri din industria farmaceutica: Pfizer, cel mai mare concern mondial, a achizitionat firma producatoare de Prevenar, Wyeth, la pretul "modest" de 68 de miliarde de dolari.

Prevenarul a fost admis pe piata initial in 2000 pentru "prevenirea imbolnavirilor cu pneumococi". Firma Wyeth a lucrat aici cu o tactica extrem de riscanta, oferind Prevenarul la un pret enorm, nemaiauzit pana atunci, de peste 100 de euro doza. Astfel, vaccinul pneumococic costa in acel moment dublu fata de toate celelalte vaccinuri recomandate luate impreuna!

O actiune de marketing extrem de rafinata, conceputa astfel incat politicienii sa fie pusi sub o enorma presiune morala, a adus rezultatele sperate: multe tari (inclusiv Germania) au inceput sa preia vaccinul pneomococic si sa-l ofere gratuit populatiei, cumparand de la concernul Wyeth milioane si milioane de doze de vaccin, ceea ce i-a adus firmei respective castiguri de miliarde. 

Ceea ce inca nu este clar este daca vaccinurile pneumococice au avut vreo influenta pozitiva asupra frecventei bolii sau mortalitatii in urma infectiilor cu pneumococi. Pe de o parte mass-media publica stiri optimiste si optimizate a caror seriozitate nu poate fi verificata, pe de alta parte vaccinarile in masa au avut efecte neasteptate asupra bacteriilor. Astfel, serotipurile continute in vaccin au fost date la o parte de alte tipuri de pneumococi care ridica riscuri mult mai problematice. Aici este numit in special pneumococul de tip 19A.   


Studii prospective de 10 ani, efectuate in Spania (Oxford Journals, Clinical Infectious Diseases, Vol. 46, Issue 2, Pp. 174-182) (mai multe detalii in germana AICI)  au dus la concluzia ca actiunile de vaccinare cu Prevenar nu au facut decat sa inrautateasca situatia imbolnavirilor de la pneumococi:
  • Since the introduction of PCV7 for children, there has been an emergence of IPD caused by virulent clones of non-PCV7 serotypes that has been associated with significant clinical changes and a decrease in antibiotic resistance.
    (de la introducerea vaccinului pneumococic PCV7 pentru copii, a aparut o crestere a bolilor pneumococice invazive cauzate de clone virulente ale serotipurilor non-PCV7, crestere care a fost asociata cu schimbari clinice semnificative si o reducere a rezistentei la antibiotice)
Un studiu controlat (Barricarte A. et al. 2007) a demonstrat de pilda ca vaccinarea cu Prevenar ar reduce cu 88% riscul unei imbolnaviri de la 7 tulpini de bacterii, in acelasi timp insa probabilitatea dezvoltarii aceleiasi boli prin alte serotipuri a crescut de 6 ori!!

Un studiu mai actual, publicat in Arhivele de Medicina Interna in aprilie 2010 (Metlay JP) arata ca vaccinurile pediatrice au consecinte negative si asupra adultilor. Analiza datelor din 48 de spitale de boli infectioase acute din SUA arata o reducere anuala de 29% la cele 7 serotipuri continute in vaccin. Concomitent insa imbolnavirile cu alte tipuri de pneumococi au crescut cu 13%. Si intrucat serotipurile de pneumococ necontinute de vaccin sunt in numar mult mai mare, vaccinarea pneumococica a dus la cresterea semnificativa a numarului de imbolnaviri pneumococice invazive. Inca o dovada ca agentii patogeni nu raspund la comenzile si gandirea simplista a vaccinalistilor.

Tot in aprilie 2010 a aparut in European Journal of Pediatrics (Chibuk TK, Eur J Pediatr. 2010 Sep; 169(9):1123-8. doi: 10.1007/s00431-010-1195-6. Epub 2010 Apr 10) o alta lucrare interesanta. Se specifica acolo deja in introducere ca in ultimii ani a crescut numarul de complicatii ale pneumoniilor cauzate de pneumococi la copii. Autorii studiului analizeaza daca acest efect a aparut datorita vaccinului pneumococic, luand sub lupa toate cele 102 cazuri de complicatii la pneumonii la copiii internati in ultimii 10 ani in clinica pediatrica Stollery din Edmonton, Alberta.      

Rezultatele analizei arata ca in perioada de dinaintea introducerii vaccinului se demonstrase existenta pneumococilor la 21% din copiii bolnavi, iar dupa introducerea vaccinului Prevenar la 26% din copiii bolnavi. Si in acest caz a fost semnalat acelasi efect prin care tulpinile pneumococice din vaccin au fost date la o parte si inlocuite de alte tulpini, deci vaccinul nu a reusit decat sa mareasca numarul de imbolnaviri si complicatii datorate serotipurilor necontinute de vaccin! La copiii bolnavi s-a constatat dupa introducerea Prevenarului de 8 ori mai des existenta unor tulpini pneumococice care nu erau continute in vaccin. Per total, dupa introducerea vaccinarii pneumococice s-a constatat o tendinta (pe care ei evident ca o numesc "non-semnificativa") a pneumoniilor cu complicatii.    

La final, autorii studiului arunca si bomboana sperantei:
  • Desi nu este clar daca aceasta crestere [a numarului de pneumonii cu complicatii] poate fi atribuita vaccinarii cu PCV7, acoperirea expansiva a serotipurilor pneumococice are potentialul de a preveni pneumoniile complicate.
Pai ce sa zica si ei? Cu alte cuvinte, ar mai trebui bagate vreo 99 de tulpini in vaccinul ala, doar-doar bacteriile s-or speria si nu s-or mai modifica! 

Si iata cum au aparut, ca la comanda, noile vaccinuri pneumococice pe piata: Synflorix de la GlaxoSmithKline cica ar fi focusat pe 10 tulpini de pneumococi, printre care vechile tulpini incluse in Prevenar (4, 6B, 9V, 14, 18C, 19F si 23F - zici ca suntem la bingo, nu alta!), plus noile tulpini 1, 5 si 7F. Prevenar 13 pluseaza, continand in plus tulpinile 3, 6A si 19A. Producatorii lu' Synflorix (care este ceva mai ieftin, spre disperarea concurentului GSK) par sa se bazeze in cazul tulpinilor 6A si 19A pe reactivitatea incrucisata a serurilor din vaccin, adica pe teoria ca vaccinul ar oferi o oarecare imunitate cu toate ca serotipurile concrete lipsesc din vaccin - cand eu va zic ca e ca la bingo :-( 

Publicatia arznei-telegram (o publicatie germana pt. medici si farmacisti, critica si independenta) a analizat si evaluat cele doua noi vaccinuri pneumococice si a ajuns la urmatoarele rezultate:
  • Efectul protector al vaccinurilor fata de bolile pneumococice invazive nu a fost testat clinic. S-a facut doar o comparatie directa cu reactia imunitara la Prevenar.
  • Dupa aprecierea Agentiei Europene pentru Medicamente (EMA), datorita unor testari imunologice suplimentare este pusa sub semnul intrebarii efectivitatea serotipurilor adaugate 1, 3, 5 si 19A. 
  • Prevenar 13 a fost testat dupa metode stiintifice in alta versiune decat cea prezenta acum pe piata.
  • Nu exista absolut nici un criteriu cu adevarat obiectiv pentru a stabili avantajele vreunuia din cele doua noi vaccinuri.
  • Ambele vaccinuri au fost admise pe piata si pentru prevenirea otitelor, desi nu exista absolut nici un fel de criterii serologice care sa justifice vreun efect preventiv.
  • La fel de indoielnic este ca noile vaccinuri ar fi superioare vechiului Prevenar (care intre timp a fost scos de pe piata). "Pana si faptul ca noile vaccinuri ar fi macar echivalente cu Prevenarul trebuie pus sub semnul intrebarii", declara expertii.

Articol tradus si adaptat de mine.
Versiunea originala: AICI


sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Inca o dovada ca vaccinurile sunt o frauda!

Dupa cum documenteaza un studiu oficial publicat in 1999 in JAMA (Journal of the American Medical Association) nu exista nici o legatura intre decesele in urma bolilor infectioase si vaccinare. Da, ati citit bine. Nici o legatura!

Studiul poarta titlul: Trends in Infectious Disease Mortality in the United States During the 20th Century,

Haideti sa ne uitam la datele introducerii vaccinurilor in SUA, conform CDC. 
  • Pojarul (rubella, unul din R-uri din vaccinul ROR): 1963
  • Oreionul (O-ul din vaccinul ROR): 1967
  • Difteria (D-ul din vaccinul DPT): patentat in 1921,dar neutilizat la scara larga decat in anii '30
  • Pertussis (tusea convulsiva, P-ul din vaccinul DPT): dezvoltat in anii '30, folosit la scara larga prin anii '40
  • Tetanus (T-ul din vaccinul DPT): folosit pt. prima oara in schema de vaccinare a copiilor prin anii '40
  • Rujeola (pojarul german, al doilea R din vaccinul ROR): 1969
Mai sunt si altele, evident, dar fie sunt atat de recente incat nu pot fi luate in considerare, fie nu sunt asociate cu adevarat cu bolile copilariei, cum ar fi variola sau polio, care sunt considerate de medicina alopata "boli epidemice".  

Studiul JAMA

S-au studiat cazurile de deces cauzate de noua boli infectioase diferite sau, in anumite cazuri, grupuri de boli infectioase. Acestea sunt dupa cum urmeaza:
  • Pneumonia si gripa (influenza)
  • Tuberculoza
  • Difteria
  • Pertussis (tusea convulsiva)
  • Pojarul
  • Febra tifoida
  • Dizenteria
  • Sifilis
  • SIDA
Toate, cu exceptia SIDA, au fost alese deoarece erau cauza cea mai comuna a deceselor de pe urma bolilor infectioase in prima jumatate a secolului 20, cu exceptia poliomielitei pentru care nu au existat suficiente date pentru anii acoperiti de acest studiu.

Graficele arata numarul de decese categorizate dupa varsta, decesurile totale in urma bolilor infectioase, decesele in urma unei boli infectioase specifice si apoi decesurile din cauza tuturor bolilor, din 1900 pana in 1996.

Rezultatele studiului JAMA

Cu exceptia anului 1918, cand a avut loc marea epidemie de gripa spaniola (provocata tot de vaccinarea in masa, dar pentru asta trebuie sa va faceti singuri temele si research-ul!), procentul de decese in urma bolilor infectioase arata o descrestere relativ lina din 1900 pana in 1980, cand apare chiar o mica crestere. Acest fapt, luat singur in considerare, ar trebui deja sa ridice semne de intrebare. Daca vaccinurile ar fi (fost) eficace, de ce ar fi crescut procentul de decese in urma bolilor infectioase?

Grafic 1. Rata mortalitatii in urma bolilor infectioase in SUA din 1900 pana in 1996 (Sursa: JAMA)

Decesele pe grupuri de boli infectioase arata oarece variatii. Cele mai semnificative imbunatatiri sunt in categoria tifosului si a dizenteriei. La ambele boli nu s-a mai murit aproape deloc dupa 1960. Sper ca stiti deja ca nu exista vaccin impotriva dizenteriei si aproape nimeni nu se vaccineaza impotriva tifosului (vaccinul nu este suficient de rentabil, ca nu poate fi dat la bebelusi, de aceea si marketingul lasa de dorit).

Grafic 2A. Rata mortalitatii pentru tifos si dizenterie (Sursa: JAMA)



Grafic 2B. Rata mortalitatii de la gripa si pneumonie (Sursa: JAMA)

Tuberculoza arata o curba a involutiei asemanatoare cu rata totala a bolilor infectioase. Interesant este ca rata mortalitatii in urma pneumoniei si gripei din 1970 pana in 1996 arata o usoara crestere, in ciuda (!!?) vaccinarilor constante impotriva gripei si introducerii vaccinurilor antipneumococice in 1977 si 1983.

Grafic 2C. Rata mortalitatii de la difterie, pertussis, pojar si polio (Sursa: JAMA)

Difteria arata o descrestere enorma deja inainte de 1920. A urmat o crestere in decesurile de la difterie in anii '20, dupa introducerea vaccinarii impotriva difteriei (!), iar apoi rata mortalitatii a descrescut continuu, la fel ca si inainte de introducerea vaccinurilor. Tusea convulsiva (pertussis) si pojarul arata acelasi trend de descrestere de-a lungul secolului 20.

Iata si graficul cu rata mortalitatii in urma tuturor bolilor. Din 1900 pana prin anii '20, rata mortalitatii de la bolile infectioase coboara in ritm impresionant. A fost o perioada in care nu au existat vaccinuri impotriva bolilor copilariei. Descresterea continua cam in acelasi ritm pana prin anii '50. Apoi rata mortalitatii incepe sa creasca din nou, in ciuda (!!??) faptului ca majoritatea copiilor din acea perioada erau vaccinati. 

Grafic 3. Rata mortalitatii in urma tuturor bolilor infectioase si a cauzelor non-infectioase (Sursa: JAMA)

Ei, dar acum uitati-va cu atentie la acelasi grafic si urmariti curba mortalitatii in urma cauzelor non-infectioase (cea albastra). Vedeti cum mortalitatea din cauze non-infectioase scade usurel intre 1900 si 1920? Vedeti cum, din anii 1930, cand au fost introduse vaccinurile, rata mortalitatii in urma cauzelor non-infectioase a inceput sa creasca? 

Devine evident din acest studiu oficial ca vaccinurile nu numai ca nu au avut nici un merit in declinul bolilor infectioase, dar au contribuit si contribuie masiv la cresterea imbolnavirilor si deceselor din cauza bolilor non-infectioase.

Sanatate si intelepciune va doresc! 

joi, 24 ianuarie 2013

No more margaritas ante porcos

Inainte de toate, un anunt: de acum incolo nu voi mai bate la usi inchise. In ultima vreme am avut cateva experiente neplacute, dialogand cu persoane complet incremenite in proiect, experiente care mi-au transmis o energie negativa apasatoare si pe care cu greu am putut s-o elimin, cateva experiente care pot fi descrise cel mai bine cu un citat din biblie pe care l-am descoperit pe blogul Cristelei: "Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi."  

Nu v-am povestit niciodata cum am luat eu de fapt decizia de a nu-l vaccina pe David, dar am sa va povestesc acum, fiindca mi s-au relatat intamplari asemanatoare si deja recunosc un pattern :-)

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Chiar au copiii nevoie de limite?

Autoare: Christiane Rupp (Psiholog)
Articol tradus si adaptat de AICI

Aceasta este o intrebare discutata si rasdiscutata, care ii imbogateste pe multi autori de carti de puericultura. Concluzia in acele carti este intotdeauna aceeasi: "Da, copiii au nevoie de limite".

Dar oare chiar se poate spune asta? Eu privesc lucrurile un pic diferentiat.

Intrebarea centrala este: ce sunt de fapt limitele in acest context? Cel mai bine ma identific cu definitia data de Jesper Juul: limitele sunt ceea ce regleaza relatiile interumane. Cu alte cuvinte, ele ajuta la structurarea relatiilor dintre oameni. Copiii trebuie sa invete inainte de toate ca aceste limite exista. Pe ale lor proprii le simt ei foarte devreme, deja un bebelus intoarce capul in alta parte cand ceva nu-i convine.

vineri, 18 ianuarie 2013

Despartirea de parinti



Despartirea de parinti
~~ Thomas Gruner ~~

(articolul in original AICI)

“Dar venindu-si in sine a zis: 'Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune : Tata, am gresit la cer si inaintea ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.' Si, sculandu-se, a venit la tatal sau.”
Fiul risipitor, Evanghelia dupa Luca 15:17-20




“Despartirea de parinti” este titlul unui roman de Peter Weiss, publicat in 1961. Autorul descrie, avand ca punct de plecare moartea ambilor parinti, dificila cautare de sine a unui tanar, drumul lui din casa parintilor, care se opusesera autonomiei fiului, pana la cariera de artist care prin arta sa se opune acelei paturi a societatii din care faceau parte parintii sai. Astfel, cu ajutorul artei autorul se prezinta ca el insusi si opereaza desprinderea de origini. La o noua lectura a acestui roman modern de cultura m-am intrebat daca nu cumva despartirea de parinti are si o semnificatie mai profunda. Fiindca in fiecare adult ale carui nevoi elementare nu au fost satisfacute in copilarie, in fiecare adult care nu a primit acceptare si dragoste pentru fiinta sa exista si la maturitate copilul care adesea continua sa-si doreasca si sa spere o viata intreaga iubirea autentica a parintilor lui. Exista si in adult o parte care nu poate renunta la speranta ca un efort deosebit sau un gest de iertare ii va aduce totusi iubirea parintilor. Caci in copilarie aceasta speranta era vitala. Adesea ea ramane insa doar o iluzie.


Despartirea concreta de parinti poate fi necesara in multe cazuri, prin distanta aceasta despartire poate duce la o anume linistire. Uneori aceasta despartire concreta apare numai prin moartea parintilor. Atunci iese la iveala faptul ca parintii continua sa traiasca in noi cu toate mesajele lor, cu toate ratarile lor, cu tot ceea ce poate ne-au dat in viata, cu tot ceea ce ne-au furat in viata, cu lupta lor, cu propria lor istorie, cu visurile si cu nefericirea lor. Moartea mamei si a tatalui nu-l elibereaza pe adult de istoria traita cu ei. Chiar dimpotriva, s-ar putea ca „despartirea de parinti” sa reprezinte pentru multi oameni o sarcina cu care ei trebuie sa se confrunte in viata in foarte multe feluri. Un adult nu mai are nevoie de parinti ca sa traiasca, dar despartirea este atat de dureroasa deoarece in acelasi timp ne luam ramas bun de la sperante si iluzii, de la iubire si de la dorintele copilului din noi.

In grupele de terapie pe care le-am vizitat si in forurile „our childhood” de pe internet, oamenii povestesc adesea cum isi revad parintii si de fiecare data sfarsesc prin a fi raniti de catre acei parinti. Parintii nu vor sa stie ce simte copilul lor devenit adult, cum traieste acesta si ce suferinte are. De multe ori parintii vin doar cu pretentii si cereri, fac reprosuri sau palavragesc neintrerupt despre lumea lor marunta, despre vecinul care si-a cumparat o masina, despre florile din balcon sau despre problemele lor cu batranetea. Numai ca in realitate ei nu vorbesc deloc cu copilul lor devenit adult. Cateodata copilul devenit adult nu reuseste sa-si reprime furia fata de parinti, reactioneaza agresiv si are apoi remuscari: daca as fi altfel, daca m-as putea purta altfel, atunci si parintii mei ar fi asa cum am eu nevoie de ei. Aceasta nevoie este insa nevoia disperata a copilului infometat de dragostedin noi. Adultul ar vrea de fapt sa fuga mancand pamantul de langa acesti oameni, insa copilul din noi se simte atras cu o forta irezistibila catre parinti. Copilul vrea sa mai verifice o data si inca o data si inca o data daca nu cumva de data asta, daca nu cumva macar cu scurt timp inainte de moartea parintilor va veni ceva, un gest cat de marunt pe care el si l-a dorit si l-a asteptat dintotdeauna. Acest conflict interior este extrem de dureros, fiindca indiferent cum se zbat si se agita oamenii, adesea este aproape imposibil sa indeplinim concomitent dorintele copilului din noi si ale adultului care suntem astazi.

Astfel, de exemplu, o femeie care a fost abuzata in copilarie de tatal ei si nu l-a mai vazut pe acesta de multi ani de zile afla ca el este pe moarte. I se transmite de catre rude ca trebuie sa se grabeasca daca vrea sa-si mai vada tatal pentru ultima oara. Atunci sa moara, gandeste femeia spontan, cat rau mi-a facut acest om si cat am suferit o viata intreaga din cauza lui. Acum va fi si el parasit, la fel cum am fost si eu in copilarie. Insa in aceasta femeie a supravietuit si fetita care isi dorea cu disperare un tatic, fetita care credea in continuare ca intr-o buna zi tatal se va opri cu atacurile incestuoase si va deveni acel tata de care ea avea atata nevoie. Atunci, spera fetita, va putea si ea in sfarsit sa-i daruiasca tatalui intreaga iubire pe care i-o purtase dealtfel toata viata. Aceasta fetita nu l-ar fi lasat niciodata de izbeliste pe taticul ei aflat pe patul de moarte, cu sensibilitatea ei ea simtise imediat atat nevoia si singuratatea tatalui, cat si nefericirea copilului care fusese odinioara tatal ei. Si acea fetita facuse deja totul (TOTUL) pentru a incerca sa-i aline lui suferinta, sa-l salveze.

Femeia nu se duce la tatal ei aflat pe patul de moarte, dar copilul din ea sufera. Poate ca tatal ar fi rostit un cuvant iubitor sau si-ar fi recunoscut greselile, isi spune copilul. Cat de mult si-ar fi dorit fetita sa-l mai vada odata pe tata si sa stea de vorba cu el asa cum nu fusese niciodata posibil pana atunci. Nu cu ura, ci in liniste si armonie. Cat de mult si-ar fi dorit femeia sa se desparta de tatal ei in asa fel incat copilul din ea sa nu sufere. Insa femeia este constienta ca nu doreste sa cedeze iluziilor nocive ale copilului din ea. De asemenea, nu-i mai putea oferi tatalui nimic, deoarece ii oferise deja in copilarie atat de mult incat abia daca ii mai ramasese putina putere pentru propria ei viata. Multa vreme dupa inmormantare, la care nu a participat, femeia simte dorinta foarte puternica de a vizita mormantul tatalui. Simte un fel de bucurie, este ca si cum in sfarsit se poate duce fara frica la tatal ei; acum el nu o mai poate rani cu remarci rautacioase, cu incercari de santaj sau cu ignoranta lui. Insa tatal e mort, orice posibilitate de a comunica si de a se intalni cu el intr-un alt mod si la alt nivel apartine definitiv trecutului. Ea stie asta si totusi simte un dor fierbinte, o sete arzatoare pentru ceva ce tatal ei nu i-a oferit niciodata, ceva ce nu va putea primi niciodata de la nici un alt om. Aceasta finalitate o tortureaza cumplit. Cu multi ani in urma s-a rupt de tatal ei, dupa ce a recunoscut atacurile lui incestuoase in adevarata lor dimensiune si tragedie. Nu s-a putut rupe insa de lipsurile timpurii si de golul din ea insasi, ele au fost mostenirea tatalui ei, singurul lucru care i-a ramas de la el. Acel gol ramane ca experienta autentica si ca deficit real in corpul ei.


Multi oameni incearca mereu si mereu sa compenseze in viata adulta nevoile si lipsurile de care au suferit in copilarie. Pentru asta se folosesc adesea de alti oameni: prieteni, partenerii de viata sau propriii copii, multi terapeuti isi folosesc pacientii. Cel care nu a putut gasi oameni apropiati rataceste adesea o viata intreaga prin lume cautand ceva, fara a sti exact ce cauta: o sa-mi fie bine si o sa pot face ce–mi doresc cu adevarat atunci cand voi fi gasit ceea ce caut. Abia atunci imi voi gasi linistea. Si apoi mai sunt si aceia care nici macar nu simt acea lipsa, acel gol interior. Ei se multumesc cu surogaturi, se refugiaza (de inteles) in dependenta de diverse substante toxice sau in lacomie si acel comportament materialist care iese in evidenta tot mai clar in societatea noastra.

Multi se intreaba, direct sau indirect, cum se pot compensa lipsurile acelui copil, cum putem obtine azi ceea ce am avut nevoie atunci. Raspunsul este foarte simplu: nu se mai poate. Parintii care nu au putut iubi si nu au putut oferi nimic sau au oferit ceva gresit, ceva ce copilului nu-i trebuia, lasa in noi ca mostenire o dorinta si o sete care nu mai pot fi satisfacute niciodata. Cu timpul putem sa „demascam” iluziile si sperantele devenite nerealiste si sa renuntam la ele, insa setea de iubire originara este foarte tenace. Aceasta sete este ca o rana deschisa, peste ea poate creste cu timpul o pielita subtire, care se rupe insa imediat ce rana este atinsa in prezent. Acest lucru se poate intampla la moartea parintilor, la o intalnire cu acestia dupa ani de absenta sau fie si doar la primirea unei scrisori care soseste surprinzator de la unul din parinti. Sau cand suntem parasiti de cineva si cadem imediat prada intregii suferinte a copilului care am fost.

Poate fi decisiv pentru viata noastra sa fim capabili sa permitem acestor sentimente sa ia nastere in noi, caci acea sete de iubire spune intreaga istorie traita de copil cu parintii, istorie cu atat mai devastatoare cu cat acea sete a ramas pe veci nepotolita. Sentimentul acela de sete de iubire este insasi dovada ca acel copil nu a primit nimic, ca nu s-a putut satura niciodata. Putini oameni sunt intotdeauna, 24 de ore din 24 sadici, iar parintii care abuzeaza si maltrateaza au si ei momente in care gandesc clar, deci este normal ca o incercare de a se desprinde de parinti sa aduca inevitabil si amintiri ale unor astfel de momente “mai normale”. De exemplu, copilul din interiorul adultului o poate apara in continuare cu devotament pe mama care il batea: dar atunci, in ziua aceea sau cealalta, a fost altfel. Aceste momente au alimentat in copilarie speranta. Acele putine clipe pot fi ca niste promisiuni, a caror realizare un om o asteapta la infinit. Ele nu sunt insa suficiente pentru a servi ca baza vietii adultului.

In acest context, integrarea istoriei copilariei noastre reprezinta in ochii mei constientizarea crescanda a nevoii concrete cu care am trait in copilarie si mai ales capacitatea de a intelege sentimentele care provin din copilarie. Intelegandu-mi reactiile, actiunile, deciziile si sentimentele proprii, pot sa-mi ofer mie insumi sau copilului din mine ceva ce parintii nu au reusit niciodata sa-mi ofere.  Acest lucru nu repara lipsa si restristea originara, deoarece acestea s-au intamplat deja in trecut, insa comunicarea adulta si matura cu mine insumi ma va determina sa nu mai fiu nevoit sa descarc asupra altora propria mea nefericire sau s-o reinscenez cu alte persoane. Intelegerea pentru propria istorie aduce o crestere a autonomiei.

Am putut vedea adesea in grupele de terapie cum unii participanti tot tematizau ani de zile cat de singuri se simteau, cat de tare sufereau de depresii, cat de mare nevoie de ajutor aveau. Chiar daca grupa respectiva reactiona pozitiv si cu empatie la nevoia lor, situatia nu se schimba nicicum. Acest lucru nici nu era dealtfel posibil atata vreme cat respectivul era de parere ca o examinare a detaliilor copilariei ar fi prea dureroasa sau inutila, fiindca trecutul oricum nu mai poate fi schimbat. Daca un om nu poate sau nu vrea sa vada cum au fost parintii lui, in ce cusca emotionala a fost prizonier el insusi in copilarie, ce anume l-a facut sa sufere, atunci el va astepta mereu de la altii salvarea la care a sperat atat de mult in copilarie. Timpul in care acea salvare ar fi fost posibila apartine deja trecutului. Astazi nu ne mai poate „salva” nimeni altcineva decat noi insine si nimeni nu ne poate oferi din afara intelegere si compasiune pentru copilul care am fost. Acest copil nu a avut voie, in disperarea lui, sa-si vada parintii asa cum erau ei cu adevarat, el a trebuit sa ramana orb si sa astepte salvare din afara. Astazi adultul nu are nevoie de nici un salvator, deoarece el poate renunta la orbirea emotionala.

Speranta ca durerile nascute in trecut nu vor mai aparea este inselatoare. E logic ca o rana sa doara cand o atingem, caci acea lipsa timpurie este inmagazinata in corpul nostru ca experienta reala si nu poate fi stearsa. Durerile pentru respingerile si lipsurile timpurii pot aparea oricand, dar pot fi alinate de indata ce devenim capabili sa le intelegem si sa le exprimam. Cu acea ocazie ne putem convinge ca este vorba de un proces absolut natural, pentru care nu e nevoie de nici un fel de teorii psihoterapeutice complicate. Se declanseaza un sentiment, sentimentul este prezent, sentimentul se modifica. In timp, vom capata in acest fel mai mult spatiu interior pentru a trai prezentul. Iar o parte a acestui prezent este si trecutul, istoria copilului cu parintii lui.

Cu cat a fost mai traumatizanta copilaria, cu atat vor fi mai puternice suferinta si tristetea dupa viata ruinata. Multi oameni sunt preocupati ani intregi sa recupereze o crestere emotionala care ar fi trebuit sa le fie oferita in familie. In timp ce altii isi construiesc o existenta, ei trebuie sa lupte ca sa poata sta pe propriile picioare. Viata lor sta adesea sub semnul lui „prea tarziu”, care le este impus de realitatea prezentului. Ar fi de mirare ca in acest context sa nu apara sentimente de furie sau de durere. Numai oamenii cu emotii total impietrite nu simt nimic in astfel de situatii. Sentimentele isi pierd insa acea intensitate, care la inceput ne inspaimanta, de indata ce devenim familiari cu ele, de indata ce un om se cunoaste si se intelege tot mai bine pe el insusi. In acest context nu este numai o inselaciune, ci si o batjocura atunci cand aceia care se declara singuri „psihologi” sau aceia care se dau drept „guru” folosesc cuvantul „vindecare” pentru a sugera ca suferinta pentru viata vatamata poate fi eliminata definitiv sau ca trecutul poate fi dezbracat ca o haina veche. Eu am lasat trecutul in urma, auzim adesea. In realitate trecutul ne insoteste toata viata, el este pur si simplu o parte a vietii noastre.

Femeia care nu s-a dus sa-si revada tatal pe patul de moarte avea tot mereu in fata ochilor imaginea acestui barbat batran, decrepit, care fusese parasit de fiica lui chiar in ceasul mortii. Tatal murise de o moarte lunga si chinuitoare. Ea simtea o mila coplesitoare fata de acest om, simtea in ea insasi singuratatea vietii lui si se intreba daca nu ar fi trebuit sa-i fie indiferent faptul ca tatal ar fi interpretat vizita ei la patul lui de moarte ca pe o impacare si o iertare, pe care ea in realitate nu dorise sa i le acorde. Femeia se mai gandea ca suferise ingrozitor din cauza problemelor psihice ale tatalui ei, insa nici un om nu este vinovat sau raspunzator pentru faptul ca i se imbolnaveste sufletul. Pana cand a realizat ca prelua (din nou!) raspunderea pentru suferinta tatalui, suferinta pe care el insusi o reprimase si o refuzase. Ceea ce „mostenise” ea nu era numai lipsa de iubire, dar si o tolba imensa de nefericire din viata parintilor. Sa poarte aceasta povara mai departe? Vede in fata ochilor imaginea conturata a intregii familii, vede cum din cauza copilariei ea fusese prizoniera intr-un lant intreg de chinuri si rani reciproce, pe care ca adulta nu le putea intrerupe decat daca isi ranea parintii prin ruperea legaturilor cu ei. Insa nu ea alesese de bunavoie acest comportament, ci el ii fusese impus de parinti. Nu ea era cea care nu iubise, dimpotriva, in copilarie ea ii oferise permanent tatalui iubirea ei, insa acesta fie abuzase de sentimentele fiicei, fie le refuzase pur si simplu. Femeia intelege ca suferise deja destul prin nefericirea copilului care fusese. In copilarie fusese ranita si traumatizata atat de puternic, incat ca adulta nu avusese de ales si fusese nevoita sa se apere si sa se salveze. Fusese nevoita sa-si foloseasca toate resursele ca sa lupte pentru propria ei viata. Aceasta fusese o consecinta inevitabila a trecutului cu parintii ei. Si femeia realizeaza ca nu mai poate si nu mai vrea sa dea in continuare numai ea. Din inima l-ar fi iubit pe tatal ei, dar nu mai era posibil si ea intelege acum motivele.

Din fagasul de viata pe care ni l-au creat parintii nu se poate iesi dintr-un singur salt, sa devenim brusc liberi si fericiti si sa traim alta viata. Copilul nefericit va continua sa ramana prezent in aceasta femeie, ea nu are voie sa-l ucida, deoarece a avut nevoie de foarte mult timp si a reusit cu greu sa intre in contact cu el. Istoria vietii ei cu parintii nu mai poate fi schimbata, insa este in puterea ei sa identifice (si ulterior sa dezamorseze) acele mesaje toxice inoculate in copilarie de parintii ei si integrate de ea ca atare. Cu cat reuseste sa se identifice mai mult cu ea insasi, cu atat are sanse mai mari sa-si extinda gradul de libertate interioara la care a ajuns. Nu poate sti daca, intemeindu-si in prezent un camin asemanator cu al unui adult care a avut o copilarie sanatoasa si fericita, va reusi vreodata sa-si aline suferinta si dorul dupa ceea ce nu a avut niciodata. Dar poate incerca sa nu renunte la acest tel prea devreme. Inainte de toate este important sa ne simtim acasa in noi insine. Femeia simte tot mai clar ca zbaterea ei interioara vizavi de parinti oscilase permanent intre dorul de iubire si aversiune, intre frica si speranta, asemanandu-se mult cu ruptura interioara a tatalui ei, care intr-o secunda o coplesea cu manifestari de afectiune si in urmatoarea secunda isi descarca furia asupra ei. Poate ca tatal ei crezuse ca-si iubeste fiica, insa femeia adulta stie acum ca nu a fost vina ei daca adeseori acea iubire fusese mai mult ca o otrava care i se injecta.

Este o nevoie normala si pentru adult de a-si vizita parintii batrani, de a petrece timp cu ei si de a se bucura de prezenta lor. Multi oameni au primit de la parintii lor in ciuda tuturor conflictelor ceva din care sufletul lor se poate hrani multa vreme. Au fost vazuti si acceptati asa cum erau. Nu au fost nevoiti sa-i menajeze permanent pe parinti negandu-si propriile sentimente si nevoi si ascunzandu-se in spatele unei masti ca sa le faca parintilor pe plac si sa „castige” dragostea acestora prin supunere. 


Cei care nu au avut parte de acest noroc au de ales: fie continua simulacrul si raman „copii buni” (negand totul si traind cu atacuri de panica si boli neintelese), fie evita contactul cu parintii pentru a nu mai fi raniti, pacaliti sau aruncati in depresii. Ei se afla intre doua rele: prefacatoria le dauneaza, deoarece perpetueaza ipocrizia si minciuna care le sunt necesare parintilor, iar despartirea doare, fiindca si sentimentele copilului trebuie sa tina pasul cu decizia adultului. Ura justificata fata de parinti poate fi ca o „punte de lansare” care usureaza despartirea. Insa intreaga istorie cu parintii devine comprehensiva abia cand toate sentimentele copilului, dorul insetat de iubire, disperarea propriei iubiri abuzate de parinti, remuscarile de a nu fi fost un copil mai bun, cand toate aceste sentimente sunt permise in toata intensitatea lor. Abia atunci putem simti cat de mult a suferit copilul din noidin cauza rupturii interioare provocate de comportamentul parintilor.

Este vorba de un proces extrem de istovitor, cu care de multe ori se confrunta nu numai copiii care au fost maltratati sau abuzati sexual. Unii oameni se nasc cu parinti care in ciuda celor mai bune intentii nu stiu pur si simplu ce sa faca cu ei. Sunt ca niste pui de cuc intr-un cuib strain. Isi tulbura parintii de la bun inceput cu nevoile lor si cu fiinta lor atat de diferita de a parintilor, pe care acestia inconstient o combat sau o saboteaza. O comunicare autentica intre parinti si copil este astfel imposibila si ramane de vazut pana cand va putea indura copilul adult aceasta stare de mutenie sufleteasca absoluta fara a-si bloca propria dezvoltare si fara a-si face rau lui insusi. «Dar ce mi-au facut parintii, ei sunt asa cum sunt si nu pot fi altfel», spun sentimentele de vinovatie. Si totusi, a te simti strain in propria ta familie poate fi o stare atat de chinuitoare, incat nu-ti mai ramane altceva de facut decat sa-i pui capat. E nevoie de ani intregi pentru a constientiza propria copilarie cu toate fatetele ei emotionale si adesea viata parintilor se sfarseste inainte de incheierea acestui proces. Adultul este solicitat in intreaga lui fiinta si se regaseste des in dilema copilului mic, care ar fi dorit atat de mult sa le faca pe plac parintilor pana la capat, dar intelege acum ca pur si simplu nu s-a putut. 

In multe cazuri, doar unul din copiii deveniti adulti se desprinde de parinti, in timp ce fratii se agata cu atat mai mult de mama si de tata. Cand un om simte ca nu mai poate pastra contactul cu parintii, el isi pierde adesea si sora sau fratele, cu toate ca nu a avut niciodata aceasta intentie. In familiile disfunctionale exista de regula un sistem rigid care incepe sa se clatine de indata ce unul din membri incearca sa evadeze din sistem. Apare atunci panica din cauza ca realitatea familiei incepe sa devina vizibila. Astfel, cel care paraseste „sacra familie” va lua rolul tapului ispasitor: el va fi personificarea raului, care isi abandoneaza fara respect si fara bun simt batranii parinti, in timp ce fratii care raman in sistemul disfunctional se considera inconstient eroi, care isi sacrifica timpul si viata pentru parinti, caci aceasta este, nu-i asa, obligatia lor morala. Cei care isi acuza propriul frate sau propria sora pentru ca acesta/aceasta s-a eliberat din sistem se protejeaza de fapt pe ei insisi de constientizarea propriului trecut si ii menajeaza in continuare si pe parinti, proiectandu-si ura asupra celui care a evadat si astfel sustinandu-i pe parinti in minciuna de a-si vedea tot „fiul cel rau” sau „fiica cea rea” ca pe oaia neagra: nerecunoscatori si cu caracter reprobabil. In asemenea familii rareori se pune intrebarea: De ce ai plecat? Intotdeauna se condamna si se arunca raspunderea in carca altcuiva, in disperarea de a mentine sistemul devenit tot mai fragil. Adultul (care s-a despartit de parinti de nevoie!!) ramane cu sentimentul ca pierde totul, ca a ramas singur pe lume, ca nu mai are nimic. Numai ca in realitate nu a existat niciodata o familie autentica, nu are loc o pierdere adevarata, ci mai degraba castigul unei realizari dureroase, anume ca acolo nu fusese niciodatanimic. Si asa ajungem la adevarata, uriasa rana.

Toate sentimentele pe care un adult le are fata de mama si tatal sau, fie ele dragoste sau ura, aversiune sau afectiune, scarba sau frica, toate isi au intotdeauna originea in istoria specifica a vietii copilului cu parintii. Un copil nu are niciodata sansa de a influenta sau de a schimba aceasta istorie. O istorie bolnava si alienata ii este impusa. De cele mai multe ori nici macar adultul nu-si poate incheia propria istorie in mod pozitiv, caci urmarile dureroase ale istoriei vietii lui cu parintii erau demult predestinate. Aici totul depinde foarte mult de cata unicitate a putut fiecare om sa salveze sau sa creeze in el insusi, cata capacitate de constientizare si intelegere emotionalapentru propria biografie a putut sa dezvolte, pentru a-si intensifica si realiza nevoile autentice chiar si fara acea substanta vitala, fundamentul oricarei existente, pe care parintii ar fi trebuit sa i-o ofere in copilarie, dar (fie constient, fie inconstient) i-au refuzat-o.

Spre deosebire de evanghelia lui Luca, fiii si fiicele risipitoare nu se vor veseli la mese cu parintii, vor ramane pierduti pentru parinti si vor face eforturi imense tocmai pentru a nu ajunge „argatii” parintilor, caci ei au parasit familia tocmai fiindca prea multa vreme fusesera argati. Important pentru ei este sa nu-si (mai) risipeasca adevarata lor fiinta.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Nu mai fugiti de raspundere!

Motto - Culmea absurdului:
Intrebare catre un bolnav de cancer: "Cum te simti?"
Raspuns: "Doctorita a spus ca acum e ok."

Oh, Doamne, unde si cu ce sa incep, cand sunt atatea de spus?

Inca de cand eram adolescenta si aflasem ca ai mei urmeaza sa divorteze, incepuse sa ma dispere autovictimizarea mamei mele, care tot incerca sa-mi inoculeze ideea ca oricine altcineva era responsabil de nefericirea ei (mama ei, sotul ei, copilul ei, adica eu), numai ea - victimutza - nu purta nici o raspundere. Imi aduc aminte de discutiile inflacarate in care o rugam inca de atunci sa nu mai puna in carca altora deciziile ei de viata, sau mai bine zis faptul ca nu fusese in stare sa ia decizii bune pentru viata ei. Aveam 18 ani, dar am recunoscut instinctiv adevarul. Sustinea mai tarziu ca a stat cu tata pana mi-am croit eu un drum in viata (pe dracu', in realitate au divortat exact in perioada cand eu aveam examenele de admitere la facultate!!), asa ca ii reaminteam ca pe mine ma avusese la 7 ani de la casatorie, deci practic avusese deja destul timp ca sa se lamureasca daca era sau nu fericita. Apoi sustinea ca o obligase ma-sa sa ramana la tata, sa nu-i faca de rusine in Ploiesti, asa ca ii reaminteam ca si pe vremea aia, prin anii '60, se divorta fara probleme, dar ei i-a convenit mai mult sa se complaca decat sa-si asume riscul unei stigmatizari fictive; ca dovada ca realitatea in care traia ii convenea. Toti oamenii care se complac o fac pentru ca le convine!

Apoi, era mandra ca pe mine ma crescuse "dupa carte" - evident, cartea trebuia sa-i spuna cate lingurite de lapte sa-mi dea (da, nici macar biberon nu am primit, descreierata ma hranea cu lingurita, ca asa citise ea undeva ca trebuie hraniti bebelusii!!!), cartea trebuia sa-i spuna sa ma lase sa dorm singura in patutul meu si in camera mea, singura in bezna, sa nu cumva sa devin prea dependenta si s-o stresez pe ea prea tare, cartea trebuia s-o invete de toate, caci ea era un zombie fara creier si fara suflet, fara intuitie si simtire, o carcasa goala!  In fine, sustinea ea multe alte idiotenii menite s-o exonereze, dar adevarul a fost si a ramas ca ea niciodata nu si-a asumat raspunderea pentru propria viata si propriile greseli.

Eu in schimb dintotdeauna am fost un control freak si o rebela, am urat tot ceea era legat de ideea de supunere fara a cracni, de mers cu turma, de ascultat fara a intelege si fara a critica - ehei, cate batai am incasat pe chestia asta de la mama, dar tot nu m-am schimbat! Si acum urasc tot ce inseamna idei impuse autoritar si fara sens, urasc dogmele, urasc tot ce este infipt cu forta pe gatul oamenilor, urasc manipularea si minciuna, dar pe de alta parte urasc si scuzele si pretextele ieftine ale oamenilor pentru a nu face nimic care le cere cel mai mic efort, urasc gandirea limitata, capul plecat, frica de autoritati si "autoritati", urasc minciunile pe care oamenii si le spun lor insile, urasc inertia aia paguboasa, urasc tot ceea ce inseamna fuga de raspundere!

De cand ma preocupa problema vaccinarii si, mai nou, problematica bolilor grave cum ar fi cancerul, am constatat si am descifrat in comportamentul tot mai multor oameni aceasta fuga de raspundere, aceasta panica totala urmata de resemnare in fata conflictului luarii unei adevarate decizii! Spun intentionat "adevarata decizie" fiindca, sa fie clar, a merge frumos ca oita la vaccinarea "obligatorie" sau la citostatice NU inseamna o adevarata decizie, dragilor, inseamna a pasa raspunderea altuia, respectiv celui care infige seringa. A-ti asuma raspunderea inseamna a-ti conduce sau schimba viata in favoarea sanatatii obtinute natural, a echilibrului interior, inseamna a-ti curata ranile emotionale din trecut si a elimina conflictele vechi care constrang la repetarea greselilor parintilor, inseamna a-ti schimba modul de alimentare, inseamna a ajunge la o greutate corporala sanatoasa, inseamna a avea grija sa asiguri copilului tau o alimentatie sanatoasa, cat mai naturala (nu carnaraie peste carnaraie si fast food peste fast food!), sa-i asiguri un mediu sanatos si echilibrat din toate punctele de vedere in care sa se dezvolte armonios si nu sa-i destabilizezi sistemul imunitar prin vaccinuri in asa hal incat dupa aceea sa devina client constant al medicilor si al farmaciilor! And don't get me started on those motherfucking pharmacies!

Despre vaccinare, iata ca a aparut o carte intitulata "Vaccine Illusion" (deocamdata doar pt. Kindle). De ce este tocmai asta mai interesanta decat altele? Simplu. Pentru ca autoarea este Dr. Tetyana Obukhanych, medic specialist imunolog, absolventa a Universitatii Rockefeller, New York, cu cercetari postdoctorale la Harvard Medical School, Boston, si Stanford University School of Medicine, Stanford.  De asemenea, este co-autoarea mai multor publicatii stiintifice "peer-reviewed" in domeniul imunologiei si al disciplinelor de cercetare legate de imunologieAm sa-mi cumpar cartea nu atat fiindca as mai avea nevoie sa citesc si alte argumente despre cat de periculoasa si inutila este vaccinarea, ci pentru a-i rasplati acestei femei CURAJUL de a-si periclita cariera pentru a spune adevarul! Fiindca e un mare curaj si o mare raspundere, in lumea medicala corupta din prezent, sa ridici o voce de expert impotriva sistemului si impotriva "matricei".     

Ca sa revin la durerea mea (fiindca este o durere pentru mine, misionara idioata ce sunt, ca nu ma invat minte!), de ce, mai oameni buni, puneti vietile voastre si vietile copiilor vostri in mainile unora care nu platesc nici un pret cand o dau in bara si care isi umplu buzunarele omorandu-va cu zile prin "tratamentele" lor? Numai fiindca au invatat pe de rost niste manuale invechite si fiindca urmeaza la litera "schema recomandata", fara a chestiona sistemul asta corupt si imputit? Iar cand intalniti pareri diferite la alti medici, pe aia ii considerati brainwashed sau conspirationisti? De ce nu vreti sa va puneti la contributie propriul discernamant si propria gandire cand va confruntati cu un aspect controversat? De ce tot cautati cu disperare "surse"? De ce nu aveti incredere in propriul instinct si in propria intuitie, care va fac pentru copilul vostru un medic mai bun decat orice pediatru care-l vede 10 minute, il examineaza 5 minute si apoi ii prescrie antibiotice sau vine cu seringa la maneca deja ridicata?

Asteptati ca autoritatile medicale sa va spuna adevarul despre statisticile lor masluite, despre mita si coruptia care isi intind bratele de caracatite peste tot in sistemul medical? Asteptati sa va spuna producatorii de vaccinuri "Da, dom'le, falsificam testele, testam vaccin contra alt vaccin si astfel studiile nu au nici o relevanta stiintifica, publicam doar ce ne convine, schimbam prospectele la vaccinuri dupa cum ni se nazare, avem 'colaboratori onorifici' in toate comisiile de vaccinare din lume si vaccinurile nu sunt sigure fiindca nu suntem dispusi sa facem studii cu copii nevaccinati de frica rezultatelor"?? Asta asteptati? Sau asteptati ca un sistem medical care traieste din radioterapie si citostatice sa va spuna "Ah, sigur, stim ca citostaticele va distrug sistemul imunitar si echilibrul celular si va omoara mai repede decat orice forma de cancer, dar nu avem altceva la dispozitie si asta e painea noastra, deci de ce vreti sa ne-o luati de la gura?" Asta asteptati? Sau asteptati de la un oncolog care traieste din prescrierea de "tratamente" chimioterapeutice sa va spuna "Ah, daca va schimbati complet modul de viata, daca va rezolvati conflictele emotionale interioare si treceti pe hrana vie imediat si daca faceti un efort imens poate ca organismul are o sansa sa se vindece!"?? Asta asteptati? Pai sa asteptati mult si bine!

La aceasta fuga de raspundere generalizata se adauga si panica exagerata in fata bolii, a oricarei boli. Parintii din ziua de azi doresc ca o raceala sa treaca in 5 ore, o gripa in 2 zile, copiii lor sa nu aiba niciodata febra (de-aia ii indoapa cu siropuri si siropele ca sa astupe simptomele), copiii sa nu tuseasca (din nou siropuri si medicamente, tot pentru inhibarea simptomelor), copiii sa nu aiba muci (din nou enspe mii de medicamente!), lumea nu mai are rabdare nici macar sa astepte ca o boala banala cum e raceala sa-si incheie ciclul normal. Fugim imediat la farmacie sa ne indopam cu chimicale, in speranta iluzorie a restabilirii sanatatii. Iar cand boala nu mai e banala, ci devine cancer, fugim de frica la dom' doctor cu radiatiile, cu chimioterapia si imediat ridicam manecuta sa ni se infiga in vena otravurile care sa ne "vindece" fara cel mai mic efort din partea noastra!

Oameni buni, asumati-va raspunderea pentru propria viata si pentru viata copiilor vostri! Treziti-va la realitate, pana nu e prea tarziu! Sanatatea nu vine din exterior, din pastile, siropuri, injectii, chimicale etc. Sanatatea nu poate veni decat din interior. Iar pentru asta e nevoie de un efort! Nu mai fugiti de raspundere si mai bine faceti acest efort pana nu e prea tarziu!

joi, 3 ianuarie 2013

Thoughts on the meaning of life

"For each of us eventually, whether we are ready or not, it will come to an end.

There will be no more sunrises. No minutes, hours or days. All the things you collected, whether treasured or forgotten, will pass to someone else. Your wealth, fame and temporal power will shrivel to irrelevance. It will not matter what you owned or owed, your grudges, resentments, frustrations and jealousies will finally disappear. So, too, your hopes, ambitions, plans and to-do lists will expire.

The wins and losses that once seemed so important will fade away. It won't matter where you came from or on what side of the tracks you lived at the end. It won't matter if you're beautiful or brilliant. Even your gender and skin colour will be irrelevant.

So what will matter? How will the value of your days be measured?

What will matter is not what you bought, but what you built, not what you got, but what you gave. What will matter is not your success, but your significance. What will matter is not what you learned, but what you taught. What will matter is every act of integrity, compassion, courage or sacrifice that enriched, empowered or encouraged others to emulate your example. What will matter is not your competence, but your character.

What will matter is not how many people you knew, but how many will feel a lasting loss when you're gone. What will matter is not your memories, but the memories that live in those who loved you. What will matter is how long you will be remembered, by whom and for what. A life lived that matters is not of circumstance, but of choice."

- Steve Kroschel (Dying to have known) -






marți, 1 ianuarie 2013

Happy New Year!

Tuturor celor care ma cititi cu ganduri bune va doresc din suflet
un an bun si frumos, sanatate maxima, preaplin de dragoste si fericire,
multe bucurii, zile senine si liniste sufleteasca!