joi, 21 decembrie 2017

Ioan Plischi-Ciupi - Lectii de viata si de moarte

Din ziua de Craciun a anului 2016, pentru mine a inceput o noua numaratoare a timpului.

Dupa multe luni in care ma simteam de parca cineva mi-a smuls jumatate de inima, mi-am mai revenit un pic si acum vreau sa va povestesc despre tatal meu si cum a plecat el la ingeri.

Cu ani in urma, cand vorbeam despre sfarsitul vietii, tatal meu spunea ca el vrea sa moara "sanatos si fara dureri", ca vrea sa fie un fel de „mort viu”, iar noi radeam de el si eu ii ziceam „Pai asta e imposibil, pai atunci nu vei mai muri niciodata”. 


Ce vreti, eram spalati pe creier (voi nu?) sa credem ca nu mai exista moarte naturala si ca nu se poate muri decat in chinuri! Da, ce-i drept, atunci cand te lasi pe mana sistemului medical, se moare de cele mai multe ori in chinuri inimaginabile, dupa cum este explicat foarte clar in interviul cu dr. Matthias Thöns.

Iata insa ca tata si-a indeplinit dorinta si mi-a aratat ca se poate muri si altfel: sanatos si fara dureri, constient pana in ultima secunda si mai ales cu demnitate!

Dragul de el! Dragul de el, dupa ce m-a invatat cum sa traiesc, acum m-a invatat si cum se moare…
M-am convins acum definitiv ca intotdeauna SUFLETUL este cel care decide asupra duratei vietii:  asa cum am citit si in cartea extraordinara „Nectar pentru suflet”, pe care o recomand cu mare drag, sufletul intrupat in noi este cel care decide momentul in care programul sau existential a fost finalizat si deci cand vine clipa plecarii.

Sufletul tatalui meu a decis in decembrie 2016 ca sosise momentul sa plece, el isi atinsese „limita” de 80 de ani pe care dealtfel si-o programase singur demult („ei, sa ajung eu la 80 de ani”,
ei, macar sa apuc eu 80 de ani”, „ei, daca bifez 80 de ani sunt multumit” etc.).
  
* * * * *

Iata ultima fotografie pe care i-am facut-o cu 4 luni inainte de despartirea cea mare. Uitati-va la vitalitatea pe care o emana. Vedeti ce tanar si in forma arata un om la 80 de ani daca nu stia ce sunt alea medicamente si doctori?



A doua oara pe 2016 ne-am vazut la sfarsitul lui septembrie, cand am venit eu in Romania pentru conferinta despre vaccinare. A fost si el la conferinta, chiar apare cateva secunde pe inregistrarea video. Atunci am stat o saptamana la o buna prietena si m-am vazut aproape zilnic cu tata, care –conform traditiei noastre de-o viata intreaga- venea dimineata sa-mi aduca merdenele proaspete, preferatele mele!!

* * * * *

Cu niste saptamani inainte de 8 decembrie (ziua cand a implinit 80 de ani), imi scria ca era cam ingrijorat fiindca nu mai avea deloc pofta de mancare, ca nu prea mai mananca si ca doarme cate 12-14 ore pe zi si in rest ii vine numai sa zaca. Imi mai spunea ca a trecut printr-o perioada in care avea ba diaree de 15 ori pe zi, ba constipatie, dar se cam contrazicea in detalii (voi reveni la asta, caci ulterior am avut dovezi clare ca multe aceste „probleme” erau spre final doar in mintea lui).

Eu credeam ca somnolenta era starea de vagotonie postconflictuala dupa ce el isi rezolvase niste conflicte de suparare nedigerabila (care afecteaza stomacul si intestinele). Conflictul cel mai puternic ii fusese cauzat de nemernicii de la Vodafone, care incercasera sa-l pacaleasca in octombrie la o factura de mobil (il incarcasera in mod fraudulos cu vreo 250 de lei!!!!), ba chiar ii mai blocasera si telefonul („pana lamurim situatia cu plata facturii”), iar dupa aceea (cand el ceruse de mai multe ori un desfasurator!) a aparut o cotofana noua acolo care a sustinut ca fusese o greseala tehnica (!) si i-a dat o factura noua, cu o suma mult mai mica, dar tata se consumase enorm din cauza asta saptamani intregi, cat il dusesera cu zaharelul... Asa se explica simptomele pe care le avusese in mod real prin noiembrie (consecintele unui conflict de „suparare nedigerabila” si „situatie de rahat”). Eu m-am rugat sa le dea Dumnezeu dupa sufletul lor acestor nemernici care i-au amarat zilele lui tata!!

Deci in acea perioada tata imi tot scria „imi face colonul probleme”, iar eu ma chinuiam sa-i explic ce se intamplase cu adevarat si ca de fapt conflictul si consumul nervos erau problemele, iar colonul doar incerca sa faca fata conflictului si sa REZOLVE problemele! Culmea, toata viata mea tata fusese cel care-mi spunea mereu "Nu mai pune la inima, Feliuta", dar de data asta se consuma el, ceea ce nu-i prea statea in obicei, semn ca il afectase foarte mult aceasta suparare!

De ziua lui, pe 8 decembrie, mi-a scris pe Skype sa nu-l sun, ca-mi scrie el a doua zi si-mi povesteste nu stiu ce, apoi nu mi-a scris, l-am sunat si nu raspundea, imi scria pe picaturi doar ca are diaree si doarme foarte mult si eu ma gandeam ca se reface, ca organismul are nevoie de odihna… Nu stiam ca la acel moment asa-zisele probleme cu colonul nu mai erau decat in mintea lui, ca el de fapt simtea ca se apropie plecarea cea mare si isi cauta o explicatie rationala! Nici el nu avea de unde sa stie ca un om chiar poate muri sanatos si fara nicio boala!

Imi scria „Ei, si daca oi avea cancer la colon asta e, am trait 80 de ani, nu ma pot plange”. 


El care in noiembrie imi scria ca e fericit ca face 80 de ani fara sa stie ce e aia boala!! 

Eu ii raspundeam „Tata, tu nu esti in firea ta? Cum sa ai cancer la colon, tu crezi ca un cancer la colon se face de pe luni pe marti?”.

Pe 12 decembrie imi scria ca are tot diaree de 10 ori pe zi (totul era in capul lui, veti vedea mai tarziu de ce), spunea ca nu-l doare nimic, dar vrea doar sa doarma si sa scape o data: „ah, ca nu mai scap odata”... (??!!) Eu nu mai intelegeam nimic si dealtfel nici nu aveam cum sa-mi dau seama ce se intampla cu adevarat, ca sufletul lui se pregatea atat de rapid pentru plecarea cea mare.

Apoi mi-a scris ca slabise enorm (logic, daca nu mai manca deloc!), ca se uita in oglinda si arata „ca un cadavru ambulant” si ca i-ar fi zis coana Angela de la apartamentul vecin ca poate are diabet (!). Eu ii tot scriam ca nici diabetul nu se face de joi pe vineri, dar ma ingrijora (si ma si enerva) ca el o tinea pe a lui si isi atribuia brusc tot felul de boli pe care stiam 100% ca nu le avea, iar eu eram departe si nu aveam cum sa-l ajut! Of, Doamne..................

La un moment dat imi scrie „daca nu erai tu cu NMG-ul tau, eu demult eram internat” (!!??). I-am scris: „Bun, te internai ca sa CE, tata? Tu ai 80 de ani si esti sanatos, nu ai mai fost de ani de zile la vreun medic, nu iei niciun medicament, DAR daca incep medicii alopati sa-ti faca tot felul de analize aberante, nu exista sa nu gaseasca ei ceva cu care sa te sperie, ca sa te bage pe „tratamentele” lor cu otravuri chimice!”. Culmea este ca tot tata spunea toamna trecuta „Sunt sanatos fiindca ma tin departe de doctori, de spitale si de farmacii!

Cand l-am simtit acum ca era cam speriat, mi-am dat seama ca tocmai implinise 80 de ani si ma gandeam ca poate o fi si el pentru prima oara in viata lui deprimat, depresiv (nu puteam sti cum se simte cineva care implineste 80 de ani, cand eu am fost deprimata si la schimbarea prefixului de 30!).

Atunci i-am spus „OK, tata, hai sa te vada si un doctor, dar un doctor in care am eu incredere”: i-am aranjat programare la dr. Adrian Cacovean, chirurg cardiovascular ca pregatire de baza, dar cu competente in mezoterapie, homeopatie si bun cunoscator al celor 5 legi biologice ale naturii (NMG). Pe 14 decembrie urma sa mearga acolo. 


Tata imi spunea ca se simte slabit si nu crede ca poate sa mearga, asa ca am sunat-o pe Mirela, cea mai veche prietena a mea (ne cunoastem de la 6 ani), ca s-o rog sa-l duca ea cu masina. Ce-mi zice Mirela: „Feli, ai noroc, chiar pe 14 intru in concediu!”. De fapt, nu era noroc, era destinul, care pregatise totul asa cum a trebuit sa fie. Una cate una, se asezau bucatile de puzzle de indeplinire a planului divin pentru plecarea lui tata.

Dupa ce a fost tata la dr. Cacovean, am vorbit cu el (doctorul) si m-a mai linistit: „Feli, tatal tau nu are niciun cancer la colon, este un om in varsta care este foarte slabit, speriat, deshidratat si demoralizat. I-am dat calciu si magneziu, ceva pentru refacerea florei intestinale, reglare fiziologica si niste remedii homeopate de potenta mare care actioneaza asupra sufletului, sa-i mai ridice moralul.

Acum stiu sigur ca in acele momente tata se simtea foarte singur si depresiv, din cauza durerilor sufletesti reprimate in copilarie (care se pare ca au iesit la suprafata toate deodata, pe neasteptate) si mi-e clar acum ca si-ar fi dorit sa aiba pe cineva aproape care sa aiba grija de el, de aceea isi imagina ca internandu-se in vreun spital ar fi fost ingrijit de cineva… Doamne, ce gluma sinistra! Se vede ca nu avea experienta deloc cu spitalele!


* * * * *

Despre copilaria lui tata si traumele reprimate, iata doar cateva amintiri. Bunicii mei au fost niste monstri de egoism si rautate, care isi bateau cu bestialitate copiii si ii chinuiau in foame si lipsuri, in timp ce se ocupau numai de ei insisi. Matusa mea cea mai iubita, zisa si Motisoara, sora vitrega a lui tata si mai in varsta ca el cu 14 ani, a trait 90 de ani si mi-a lasat mie un caiet si niste scrisori in care a povestit multe din copilaria ei. Le voi publica in viitorul apropiat. 

Motisoara nu a avut copii, a avut mai multe casnicii nefericite. Ea m-a iubit ca pe fiica ei, de la ea am primit mai multa iubire decat de la propria mea mama. 

Motisoara mea draga avea 45 de ani cand m-am nascut eu si s-a stins cand am implinit eu 45 de ani. 

Iti multumesc, Motisoara mea draga, pentru iubirea ta!


* * * * *


Bunicii mei au fost niste alcoolici nenorociti, bunica mea (mama vitrega pentru Motisoara) era o bestie care ii schingiuia pe copii cu un bici facut de ea din niste fasii de piele batute in cuie pe o scandura (!!!), uneori ii smulgea Motisoarei parul din cap in smocuri si –cand nu o prindea bunicul meu– le dadea Motisoarei si lui Mitica (deci copiilor vitregi) mancare cu ratia: cate o felie de paine dimineata, una la pranz si una seara! Bunicii mei in schimb mancau noaptea prajituri in pat, iar a doua zi dimineata copiii scoteau de sub pat cartonul si lingeau firimiturile!!

In paranteza fie spus, Motisoara a fost "rahitica", a mers abia pe la 3 ani, au tinut-o in curte, "ingropata in nisip", la soare, pana cand si-a revenit cu oasele, nu a fost vaccinata si a trait 90 de ani. Any questions?

Tata la 8 ani vindea ziare pe strada dupa ce iesea de la scoala, iar seara cand venea Motisoara de la serviciu (ea avand 2 slujbe!!) il gasea pe tata in coltul casei mancand moloz de foame! Tata manca niste batai crunte de la bunicul meu, cu o curea care avea o catarama grea de metal si care i-a lasat lui tata multe cicatrici pe spate… se ascundea sub masa ca sa scape, dar nici acolo nu scapa...

Asta asa, doar o mica-mica idee despre IADUL pe care l-a trait tata pe post de „copilarie”.

In aceste conditii, nici nu este de mirare ca el reprimase totul, nu mai tinea minte aproape nimic din copilaria lui. Sufletul lui a supravietuit numai reprimand toata suferinta traita, asa cum si eu am reprimat foarte multe din copilaria mea distrusa de mama.

Deci in decembrie 2016 tata implinise 80 de ani, era deprimat, singur, apatic, si-ar fi dorit ca cineva sa aiba grija de el, de aici a pornit si ideea lui teoretica despre internare, de la faptul ca el isi imagina ca la spital e ca la hotel, fiecare cu camera lui, cu muzica in surdina si cu personal medical la discretie…

Culmea (inca o bucata de puzzle a planului divin de plecare!), pe 29 noiembrie tata o vizitase pe mama la Ploiesti (mergea o data pe luna ca sa-i duca fostei sotii o cutie de ness si sa uite si el macar o zi de singuratate), iar cu ocazia respectiva fusese si sora mamei acolo - Mioara sau tanti Miuta, cum o numesc eu. Tata le spusese atunci: „Voi sunteti norocoase, ca va aveti una pe cealalta, daca e ceva. Eu, daca ar fi ceva, sunt singur, nu am la cine sa apelez…” Atunci tanti Miuta i-a spus: „Nelu, roaga-te sa fiu eu in putere si sanatoasa, ca la nevoie o sa am eu grija de tine!

Si exact asa s-a intamplat.

Dar sa revin la ordinea cronologica.

Pe 14 decembrie tata fusese la dr. Cacovean si eu stateam mai linistita, avand inca o confirmare ca nu are niciun cancer, eram sigura ca tata isi va reveni si cu moralul luand remediile homeopate… El pe Skype imi tot scria ca nu prea mai mananca deloc, ca nu prea mai face nimic, decat doarme foarte mult, zace si se sperie cand se uita in oglinda si vede cat a slabit. 


Eu nu aveam cum sa inteleg si sa anticipez ceea ce avea sa urmeze intr-un mod asa fulgerator, fiindca tata in scris era acelasi dintotdeauna, adica facea glume cu mine pe Skype: „Las’ ca nu crap eu asa usor… Orice oi avea, numai insarcinat sa nu fiu…”, la care eu ii raspundeam: „Lasa, ca la o adica iti face coana Angela cezariana”, la care tata scria: „Ei, na, nu ma cobor eu pana acolo…” - deci tata era exact asa cum il stiam dintotdeauna, glumet si cinic! Glumele lui tipice: "A dracu' viata asta nenorocita! Noroc ca-i scurta!"...

Fac o paranteza importanta.

In 2011 Motisoara avusese un atac vascular cerebral mediu, iar tata o luase la el, ca sa aiba grija de ea. Asa se intoarce roata in viata, dupa ce in copilaria lui tata Motisoara avusese grija de el mai mult decat propria lui mama! Motisoara nu era paralizata, deci putea manca singura, se ducea la toaleta singura, numai ca era confuza uneori, nu mai vedea bine si cateodata il confunda pe tata cu altcineva (de exemplu il intreba „Auzi, dar cand vine Nelu de la piata?”). Tata ar fi vrut in perioada aia sa se interneze 2 zile si sa-si faca niste investigatii (pe undeva mai bine ca nu s-a putut, ca cine stie ce conflicte de frica de moarte ii mai faceau medicii), dar ar fi fost nevoie sa vina cineva sa stea cu Motisoara, sa-i faca ceva de mancare si sa-i dea medicamentele. 


Ei bine, la rugamintea lui tata, mama a raspuns: „Nu vin, Nelu, ca nu mi-ar face bine s-o vad in starea asta…” – mai e ceva de comentat??? Uitate au fost zilele cand Motisoara avea grija de mine in copilaria mea, cand ma ducea la gradinita, cand Motisoara pe vremea lui Ceausescu statea noptile la cozi interminabile pentru a cumpara carne etc. pentru intreaga familie, cand Motisoara a ajutat-o pe mama cu bani, nu a mai contat nimic! Mama nu a miscat un deget pentru ea la nevoie - si nici pentru tata!! Mentionez toate astea pentru ca este important in contextul a ceea ce a urmat.

In decembrie 2011 am fost eu in Bucuresti si atunci m-am impacat definitiv cu tata, ne-am clarificat tot ce aveam de clarificat, ne-am spus tot ce aveam pe suflet si ne-am reasezat relatia pe baze noi, mature si cu iubire si respect reciproc. Nici nu va puteti imagina ce fericita sunt ca am reusit atunci sa trecem amandoi peste ego si peste orgoliul ranit si sa refacem relatia noastra apropiata, sa fim din nou tata si fiica si cei mai buni prieteni!


In 2011 l-a vazut si David pentru prima oara pe bunicul lui, dealtfel singurul dintre cei 4 bunici pe care l-a cunoscut. In prima zi tata se jucase fotbal cu el, iar a doua zi ne-am intalnit in Cismigiu, iar cand David l-a vazut de departe pe "Opa", a alergat in bratele lui uitand de orice altceva. Abia am apucat sa dau zoom la maximum si am prins cea mai frumoasa poza!!




In 2012, Motisoara a avut un al doilea atac cerebral, atunci devenise aproape oarba si incontinenta (avand aproape 90 de ani). Pe atunci i se prescrisesera medicamente cu pumnul. Nici nu vreau sa ma gandesc cat i-au scurtat viata acele medicamente! Se castiga miliarde cu medicamentele (otravurile) prescrise batranilor!

Iata doar o parte din acele medicamente! Practic trei sferturi din pensia ei se ducea pe OTRAVURI!



Tata ii cumpara si ii punea scutece, dar ea si le scotea noaptea si facea tot pe ea in pat… Tata dupa aceea a chemat o asistenta medicala pentru a-i monta un cateter Motisoarei, ca sa nu mai fie nevoie de scutece. Ei bine, Motisoara scotea si cateterul si tot pe ea facea, in pat… Tata imi scria atunci ca efectiv nu mai poate, ca nu mai face fata s-o ingrijeasca, pentru ca ajunsese sa doarma iepureste, cu treziri din ora in ora ca sa se uite in camera la Motisoara, daca nu cumva e nevoie sa schimbe asternutul… Avea si el totusi 75 de ani…

In final, a internat-o pe Motisoara intr-un camin de batrani care apartinea unei fundatii suedeze in colaborare cu o biserica, au luat-o fiindca ea cu vreo 15 ani in urma donase o garsoniera acelei fundatii, pentru a-i ajuta si pe alti batrani. Motisoara a avut acolo camera ei, linistita, curata, aveau asistente medicale 24 de ore din 24… Poate de aceea tata isi imagina ca si prin spitale o fi la fel… Of, Doamne! 

In primavara lui 2013, Motisoara a plecat la ingeri… Am apucat sa-mi iau ramas bun de la ea, am apucat sa-i multumesc pentru iubirea pe care mi-a daruit-o, draga de ea, suflet frumos si curat...


 


Revin acum la tata. 

De la experienta cu Motisoara si incontinenta, tata ramasese cu mari sechele sufletesti si mi-a spus clar ca el nu isi doreste sa ajunga vreodata leguma, sa faca pe el si sa-l stearga altcineva la fund. Asta a fost principala cauza a paranoiei lui din ultimele zile, cum ca avea diaree de 10 ori pe zi (cand el nu avea!!).

Pe 18 decembrie am sunat-o pe cealalta prietena a mea de suflet din copilarie, Lumi, ca s-o rog sa-i duca lui tata niste fructe si o paine proaspata, gandindu-ma ca el nu mai iesise la cumparaturi. Lumi era la serviciu, asa ca in final s-a dus mama ei la tata cu paine, mere si banane. Pe 18 seara tata mi-a scris de vizita respectiva si ca se simte un pic mai bine dupa ce a mancat niste fructe, apoi nu a mai scris si nu raspundea nici la telefon!! El de fapt nu mai mancase nimic (am gasit bananele putrezite, merele si painea neatinse), in 3 saptamani slabise 15 kilograme!!!


Eu deja eram disperata ca nu mai dadeam de el, asa ca pe 20 decembrie dupa-amiaza am trimis-o pe Mirela la tata, cu rugamintea sa nu plece de acolo pana nu intra in casa sa vada ce este cu el. Mirela a luat-o si pe Lumi, au cerut cheia de la „coana Angela” si au intrat in casa. Mirela m-a sunat imediat (de pe holul din bloc, deci nu in prezenta lui tata) si mi-a spus ca il gasisera ghemuit in pat, deshidratat si foarte slab, ajunsese numai piele si os… Sticlutele cu remediile homeopate erau neatinse, inca in punga... El astepta sa moara… El simtise in adancul sufletului ca ii venise sfarsitul. Nu intelegea rational ce se intampla, dar nici nu opunea rezistenta, pur si simplu isi urma drumul prestabilit al sufletului, care isi incheiase programul pe pamant si urma sa plece.

Tata imi povestea mai demult ca el dintotdeauna a fost un fatalist, el credea ca „ce ti-e scris in frunte ti-e pus”, credea ca destinul nostru e deja hotarat, indiferent ce facem sau ce vrem noi… Pe undeva avea dreptate, ceea ce el numea destin este de fapt programul de incarnare al fiecarui suflet (recomand din nou cu caldura cartea extraordinara „Nectar pentru suflet”).

La acest punct al planului plecarii lui tata au intervenit insa si ingerii mei pazitori, care m-au ajutat sa fac in asa fel incat tata sa nu moara singur, ca un caine, in apartamentul ala blestemat in care mama mi-a macelarit mie sufletul si in care tata traise singur timp de 26 de ani. Deja imi vine sa urlu numai cand scriu cuvintele astea: 26 de ani de singuratate!!

M-am sfatuit cu medicii si farmacistii mei de incredere si le-am rugat apoi pe Miri si Lumi sa cheme o salvare si sa-l duca pe tata la urgenta, unde stiam ca nu-i vor face decat perfuzii cu glucoza si il vor hidrata, fara sa-i faca investigatii si sa-l prinda in sistem, iar eu intre timp vorbisem cu Carmen, verisoara mea de la Ploiesti, care imediat imi sugerase ca tata sa vina la tanti Miuta!

Si iata ca la spital l-a vazut pe tata si „un doctor normal”, care l-a controlat si i-a spus si el ca nu crede ca are cancer la colon si nici diaree nu avea, doctorul i-a scris pe scrisoarea medicala „scaun normal”! Evident ca „doctorul normal” le-a bruscat verbal pe prietenele mele („Da, e batran, e slabit si deshidratat, dar ce sa fac cu el aici? Ii pun glucoza si il luati acasa!”). Cu ocazia asta s-a lamurit si tata cum sunt „doctorii normali” si ca intr-un spital nu e ca la pensiune. Of, doamne…

Vorbind cu tata la telefon dupa aceea, el imi spune „ai vazut ca si la spital am avut diaree, dupa ce m-a controlat doctorul?” (!!??), dar s-a blocat cand i-am zis ca pe scrisoarea medicala scria „scaun normal” si nici vorba de diaree… Oricum a fost bine ca s-a intamplat asa, caci asa am avut eu inca o confirmare ca el NU avea in niciun caz ceea ce credea el, iar chestia cu diareea era clar doar in mintea lui, pentru ca si fata de Lumi si Miri a zis la un moment dat ca ar fi facut pe el, dar ele au ramas cu el pana la 3 dimineata si nici urma de diaree!!

Dealtfel el imi scria mie ca dormea cate 12-14 ore pe zi, ori daca ar fi avut diaree ar fi fost imposibil sa nu fi lasat urme prin casa, in pat etc., dar nici acolo nu am gasit absolut nimic! Imi dau seama ca asta era marea lui teama, de la experienta cu Motisoara, el nu voia sa ajunga ca ea, nu voia sa faca pe el, el voia sa moara cu demnitate! Si exact asa s-a intamplat!

A doua zi dupa ce a fost la urgenta, deci pe 21 decembrie, a venit verisoara mea Andra si l-a dus pe tata cu masina la Ploiesti, la tanti Miuta, care are 3 camere si unde ne gandisem eu si Carmen ca tata va avea parte de ingrijire ca sa-si revina. Dealtfel, cand i-am spus ca vine cineva sa-l ia la Ploiesti, primul lucru pe care l-a spus tata a fost: „Dar NU la Dina, ci la MIOARA”. NOTA BENE!!!! Stia el de ce nu voia la fosta sotie!!!

El isi halucina in continuare probleme grave cu colonul pentru ca avea nevoie de un motiv pentru care se topea pe picioare, nestiind ca se afla deja la viteza maxima in spirala plecarii sufletului! Sufletul preluase comanda si ratiunea nu mai pricepea nimic: cum adica sa te stingi pe picioare, complet sanatos, in cateva saptamani, fara sa ai practic nicio boala? Nimeni nu-si mai imagineaza asa ceva, si totusi EXACT ASA decurge moartea naturala, exact asa se murea si pe vremuri: oamenii simteau ca le venise sfarsitul si pur si simplu isi luau ramas bun de la viata, nu mai mancau, nu mai beau, mureau in pace, in patul lor, inconjurati de familii… 



Medicul german Matthias Thöns explica din experienta lui in domeniul medicinei paliative:
"Moartea naturala incepe cand nu mai simtim foame, nu mai mancam, corpul elibereaza hormoni specifici pentru ca sa nu mai avem senzatia de foame... Apoi nu ne mai este nici sete, rinichii isi opresc incet functiile cand nu mai bem apa. Noi numim asta 'insuficienta renala', dar rinichii produc 'hormonii fericirii', deci devenim somnorosi, apatici, apoi plamanii nu mai lucreaza cum trebuie, apare lipsa de oxigen, iar lipsa de oxigen produce halucinatii de fericire! Apoi omul efectiv adoarme, in acele halucinatii, in coma... Trecem pasnic dincolo. Aceasta este moartea naturala. Cu ceva mai putina interventie medicala, mai ales cu mai putine aparate, moartea este un proces nedureros."


La tanti Miuta tata a fost ingrijit cu drag, i-au gatit ce a vrut el (Carmen i-a adus supa, tanti Mia i-a facut multiubita lui ciorbita de perisoare), au batut jumatate de oras ca sa-i cumpere apa Carpatica, de care bea el, si paine neagra cu seminte, de care manca el, Carmen voia sa-i dea sa manance, numai ca el NU mai voia!! Refuza sa manance, le spunea ca voia doar sa doarma: „Lasati-ma cu gandurile mele”. 

Mai intai si-a lasat proteza la Bucuresti, spunea ca nu poate sa manance fara proteza, i-a adus Andra proteza si el a aruncat-o sub pat ca sa aiba in continuare scuze ca nu poate sa manance, apoi le ruga sa vina cu mancarea la 6, dupa aia zicea ca "nu la 6, am zis la 7", apoi le zicea "las' ca mananc maine, in ajunul Craciunului", apoi "las' ca mananc maine, de Craciun" si tot asa... La un moment dat a spus "Stau aici si o astept pe sora mea"... Cred ca sufletul Motisoarei noastre dragi a venit sa-l ia si pe el in lumea sufletelor.

S-a dus singur la toaleta pana aproape de sfarsit (desi deja nu mai avea demult ce sa elimine!!), iar cand iesea de acolo zicea „Vezi ca iar am diaree?”, dar nu trasese apa, iar tanti Miuta a putut vedea si ea ca nu era nimic in toaleta… Inca o dovada ca totul era doar in mintea lui…


* * * * * 
Doamne Dumnezeule, cand imi voi fi plans toata durerea, o sa ma bucur si o sa fiu recunoscatoare ca tata a plecat exact asa cum si-a dorit: sanatos si fara dureri. EXACT asa a fost, el si-a dus la indeplinire planul lui interior, fara abatere! A fost lucid si spiritual si vertical pana in ultimele clipe.

In duminica de 25 decembrie, dimineata, tanti Mia (nedormita de aproape 4 zile, de cand venise tata la ea) atipise un pic; exact in minutele alea sufletul lui s-a desprins de trup si ea s-a trezit auzindu-i vocea lui tata, clara si lucida: „Gata, s-a terminat!”. Pana s-a dezmeticit ea si a ajuns in camera de alaturi, sufletul lui tocmai plecase.

Nu a avut absolut niciun fel de dureri fizice, spunea ca nu-l doare nimic concret, nu a vrut niciun doctor, doar catre sfarsit a zis ca are o stare de „rau pe dinauntru”, apoi a aratat cu mana spre inima (sufletul!!) si a zis „Uite aici ma doare, dar nu stiu sa-ti explic CUM!!!!!!!” Alea erau durerile sufletesti. Cand fusese cu Mirela la doctor, pe drum spre masina vorbea asa in soapta, parca vorbea cu el insusi: „Mamicuto, de ce m-ai mai facut, mamicuto? De ce nu m-ai aruncat mai bine la un tomberon?”... Iar in ultimele ore de viata mi-a povestit tanti Mia ca tata se jelea asa: „Ce mi-ai facut mamicutooooo, ce mi-ai facut mamicutoooooo?"...

Eu STIU cat de cumplita este durerea sufleteasca, eu am suportat la terapie valuri si valuri de durere sufleteasca si acele senzatii de prapastie interioara, este efectiv ca si cum s-ar deschide in tine un abis de durere si nu mai ai unde sa fugi! Tata NU STIA ce inseamna durerea sufleteasca, el reprimase totul din copilarie, tot IADUL care fusese copilaria lui, iar acea carapace il salvase de la moartea sufleteasca si de la depresii!! Acum, dupa ce implinise 80 de ani, s-au rupt zagazurile subconstientului si l-au ajuns din urma TOATE suferintele reprimate. Durerea sufleteasca e cea mai cumplita si nimic nu o poate alina, trebuie s-o suportam daca vrem sa ne eliberam

Eu am avut noroc de o terapeuta exceptionala, de un sot minunat, am avut sprijin sufletesc si oameni iubitori langa mine, care m-au ajutat sa trec prin momente cumplite, dar tata nu avea pe nimeni langa el si el nu era omul care sa se deschida si sa vorbeasca despre problemele lui, sufletul lui se simtea singur…

In ultimele zile a stat si Carmen foarte mult cu el, i-a vorbit si l-a incurajat, i-a facut masaje reflexoterapeutice, l-a mangaiat cu drag si caldura, imi spunea „Feli, sta la mangaiat ca un copil mic, se simte ca este insetat de dragoste si afectiune”….. Of, Doamne… scriu si plang… 




* * * * *

A fost incinerat, asa cum a fost dorinta lui.


Si pentru ca cineva pe un grup mi-a scris "imi pare tare rau ca a fost incinerat", vreau sa postez si ce am raspuns la acel mesaj:

"Nu trebuie sa-ti para rau, iubita mea. El a spus clar ca nu vrea sa putrezeasca in pamant si nu vrea circ cu popi la moartea lui. Nici eu nu doresc acest lucru, asa ca l-am inteles perfect si i-am indeplinit dorinta.
Va spun sincer ca la crematoriu, cand mi-am luat ramas bun de la el, era o atmosfera mult mai decenta (cu camera separata, cu perdea, cu sfera privata, cu lumanarele) decat in capela din Ploiesti unde a stat intr-o atmosfera macabra, unde mortii erau aliniati la un metru unul de altul, de trebuia sa faci slalom printre sicrie si cruci ca sa ajungi la "mortul tau", unde nici nu puteai sa plangi in liniste...

Oricum, cred ca pana si pentru cei credinciosi cu biserica, faptul ca tata a plecat la ingeri in ziua de Craciun spune multe despre ce fel de om a fost...

Imi cer iertare daca aceste realitati supara pe cineva.

Eu acum invat o lectie mare de la tata, care mereu imi spunea: "Feliuta, ia-i pe oameni asa cum sunt, te va scuti de multe dezamagiri si multa durere in viata".
Acum realizez tot mai mult cata dreptate avea.

Atat de multa suferinta ar fi evitata daca am putea, fiecare, sa-i luam pe ceilalti asa cum sunt ei.
"


In seara de dinaintea incinerarii, dupa ce iar plansesem pana mi se umflasera ochii si nu mai puteam sa respir, inainte de culcare am vorbit cu sufletul lui tata si l-am rugat sa-mi dea un semn, sa stiu ca ii este bine acolo unde este acum… 

In mijlocul noptii m-am trezit in plin cutremur! Primul gand a fost: „Gata, ma duc la tata!”. Apoi, dupa ce ma mai dezmeticisem un pic, am zis: „Hai, mai Ciupilica mai, nu semne din astea am cerut, ca doar am o familie minunata si o viata cu sens si mai am multe de facut in viata asta!”. Dupa aceea am adormit la loc.

Adevaratul semn a venit a doua zi, la crematoriu, unde m-am dus dimineata sa-mi iau ramas bun de la tata.


Tata a fost incinerat pe 28 decembrie incepand cu ora 12 si atunci a venit si semnul! Exact cand am iesit de la crematoriu (cand incepuse incinerarea!), afara incepuse sa ninga cu niste fulgi imensi, de basm, cat pumnul de mari! A nins, dupa ceas, exact o ora si jumatate, adica exact cat a durat incinerarea, dupa care s-a oprit si dupa o ora nu se mai vedea nici urma de zapada! A fost un semn divin de la tata! 

 * * * * *

Luni intregi am aranjat, am sortat si am citit corespondenta mea cu tata. Da, este de neimaginat pentru altii, dar intre anii 1990-2002 (adica pana cand am trecut pe internet) tata mi-a trimis cu sfintenie cel putin cate o scrisoare pe saptamana, uneori doua!! Am cumparat niste mape de arhivare si le-am aranjat frumos, dupa data. Le-am recitit impreuna cu ale mele catre el, pe undeva a fost ca si cum mi-as retrai viata, ce sentimente ciudate, plang si rad si vorbesc cu el, apoi iar plang si rad… Doamne, ce binecuvantata sunt ca am avut un asemenea tata, am atatea amintiri cu el si de la el! 

De ziua mea, in noiembrie 2016, mi-a scris:



* * * * *


La cascada Umhausen, Tirol

Ramai cu bine, Ciupilica drag, iti multumesc pentru iubirea ta infinita! Ramai de-a pururea in sufletul meu! Legatura noastra sufleteasca nu o poate distruge nici moartea!

Da, cand o sa termin de plans durerea mea cumplita de a fi ramas fara de el si de a ma simti orfana (stiu ca poate parea ridicol, dar asa ma simt, de parca am ramas singura pe lume!), atunci am sa simt doar bucurie si recunostinta pentru modul cum a plecat tata, am sa fiu pe deplin recunoscatoare ca ingerii nostri pazitori au fost buni cu el si nu l-au lasat sa moara nici singur in apartamentul ala blestemat, nici chinuit si in dureri pe vreun pat de spital.

In dimineata de Craciun, chemat sa constate decesul, medicul nu a stiut CE sa scrie pe certificat la „cauza decesului”!!

Dialogul a decurs aproximativ asa:
- „Ce boli avea?”
- „Niciuna.
- „Nu, adica ce boli cronice avea?”
- „Niciuna”.
- „Pai, ce medicamente lua?”
- „Niciunul, doar niste homeopate, le ia doar de 3 zile”.
- „Ce doctor de familie avea?”
- „Nu avea”.

Medicul ramasese mut. Au chemat politia (!), l-au intors pe toate partile, nu cumva sa-l fi omorat matusa-mea... Ea, draga de ea, le tot spunea „Domnule, noi l-am luat aici ca sa-l ingrijim si sa-l punem pe picioare, dar el nu a mai vrut sa traiasca, slabise deja foarte mult si efectiv a refuzat complet mancarea si apa la final”........... 

In final, medicul a scris la cauze „insuficienta cardio-respiratorie acuta” (da, ce surpriza, cand mori nu mai respiri si nici inima nu mai bate!!) si a adaugat de la el din burta „cardiopatie ischemica”, ceea ce tata definitiv NU avea! Tata nu a avut niciodata probleme cu inima!

Da, doctore, tatal meu a murit de moarte naturala. 

Tanti Miuta a vazut multi oameni murind si imi povestea si ea acelasi lucru: „Pai, Feli, pe vremuri asa se murea, acasa, in sanul familiei, oamenii care nu aveau boli grave stiau, simteau ca le-a venit sfarsitul, nu mai mancau, nu mai beau apa, apoi adormeau somnul de veci, fara dureri, cu oamenii dragi langa ei”...

De asemenea, tanti Miuta a ingrijit multi oameni si i-a ajutat sa treaca acest prag si mi-a povestit ca toti mai aveau ceva de spus, de rezolvat pe ultima suta de metri: „Vezi, X sa aiba grija ce face cu casa” sau „Y sa se impace cu W” sau diverse alte chestii… Ei bine, tata a fost singurul care a plecat impacat cu el, pregatit… Spunea ca o asteapta pe sora lui, sa vina sa-l ia...


Cu o zi inainte de plecare, ii spunea lui tanti Mia: „Miorica, eu o sa mor…”, iar ea il certa: „Termina cu prostiile, Nelu, cum sa mori?”, la care el a facut o concesie, ca sa n-o supere: „Bine, atunci n-o sa mor, o sa dispar...”…

Doamne Dumnezeule, voi intelegeti ca omul asta m-a invatat cum se traieste si acum m-a invatat si cum se moare???? Doamneeee...........


* * * * *


Vreau sa dau si eu mai departe acest dar divin pe care mi-a fost dat sa-l primesc de la tata, vreau sa va daruiesc si voua speranta si credinta ca toti putem muri cu demnitate, sanatosi si fara dureri!

Prin modul cum a decurs totul si cum si-a realizat el planul divin, tata mi-a mai dat o ultima lectie de viata, pe care o invat in continuare: sa-i accept pe ceilalti asa cum sunt ei!

Eu il stiam sanatos tun, doar cu ceva diaree (din spusele lui), de aceea ma luptam sa-l conving ca nu are nimic si ca trebuie doar sa-si ridice moralul si sa ia remediile de la dr. Cacovean, iar tata imi raspundea pe Skype „cum zici tu, Feliuta mica” si tot cum a vrut el a facut, ca dovada ca nimeni nu l-ar mai fi putut intoarce din drum!

Eu, impreuna cu sotul si copilul, aveam vacanta de iarna planificata demult: zbor spre o insula insorita pe 24 decembrie, retur pe 3 ianuarie… Noi deja de 4 ani ne petrecem sarbatorile pe cate o insula insorita, la mare, ca sa scapam de iarna si de nebunia de Craciun si sa ne incarcam de vitamina D.

Ei bine, in seara de 23 am vorbit cu Carmen la telefon, nu stiam ce sa fac, sa zbor in vacanta sau sa zbor in Romania! Ca un facut, de parca ar fi simtit dilema mea (chiar a simtit!), tata a acceptat in seara aceea sa bea 0,5l de apa cu paiul si a mancat o perisoara si 9 linguri de zeama (Carmen, draga de ea, le numara!). Atunci m-am gandit ca gata, a fost depasit momentul de cadere cu moralul si ca urma imbunatatirea situatiei, eram sigura ca-l pune tanti Miuta pe picioare… eu nevazandu-l si nestiind cat era de ireversibila situatia.


Doamne Dumnezeule, nu doresc nimanui atata durere!! In octombrie ne despartisem ca de obicei la aeroport, in noiembrie imi scria ca uite, a ajuns la 80 de ani fara sa stie ce e aia boala, iar pe 25 decembrie era in sicriu!!!!!

Stiti cum e cand simti ca te-au lovit 5 trenuri deodata?

Of, Doamne, scriu, scriu si plang si ma mai intrerup ca sa nu innebunesc de durere…

In seara de 23 decembrie 2016 nimeni nu ar fi vrut sa fie in sufletul meu, in zbaterile sufletesti pe care le-am avut atunci. CE sa fac, CE sa fac, Doamne? Sa plec cu familia in vacanta sau sa fac rezervare ca sa zbor in Romania?

Am decis in final sa zbor cu Bogdan si cu David, motivul principal fiind urmatorul: pe 23 decembrie seara eu credeam ca greul se terminase, daca vorbisem cu el si el incepuse din nou sa bea apa si sa manance un pic, m-am gandit ca-l pune tanti Miuta pe picioare, iar cel mai mult ma temeam ca daca ar vedea tata ca am renuntat la vacanta ca sa vin in Romania, atunci practic i-as fi confirmat paranoia lui cu „cancerul la colon”, deci ar fi fost ca si cum eu i-as fi dat branci in prapastie, i-as fi confirmat ca gata, trebuie sa fie deja pe moarte daca apar eu acolo! Nicio secunda nimeni nu a realizat ce se intampla cu adevarat, nicio secunda nimeni nu-si putea imagina ca un om moare asa, pe picioare, sanatos si fara boli, dupa ce el cu 3-4 saptamani in urma fusese in vizita lunara la Ploiesti, iar de ziua lui se cinstise cu coniac Metaxa…

Pe 24 decembrie, imediat dupa ce am aterizat pe insula, am sunat-o pe Carmen, care mi-a spus ca tata nu e deloc mai bine, ci mai rau, ca de la ultima noastra convorbire refuzase complet sa manance si sa bea si ca ea crede ca ar fi bine sa vin in Romania… Draga de ea, s-a si temut sa-mi spuna direct ceea ce probabil deja intuia, ca viata lui tata se sfarsea… Cred ca abia in seara de 24 decembrie au realizat si ele ca drumul era fara intoarcere.


Imediat dupa ce am ajuns la hotel am intrat pe internet si am rezervat biletul de avion inapoi in Germania pentre 25 decembrie (10 ore, cu escala la Madrid) si apoi spre Romania pe 26 decembrie. Noroc cu Bogdan, care mi-a platit tot, caci eu mai aveam doar cateva sute de euro in cont, fara ajutorul lui nici nu as fi avut bani sa ma duc sa-mi iau ramas bun de la tata...
 

Noaptea de 24 spre 25 decembrie avea sa fie ultima noapte a lui tata pe acest pamant… Nu puteam sa adorm in patul de la hotel, tot moraream ganduri si elaboram scenarii si planuri cum sa-l scot pe tata din depresie si din paranoia cu cancerul imaginar si toate celelalte aberatii… Simteam ca ma invart ca un cobai intr-o roata care nu se mai oprea, simteam ca o iau razna, ca-mi pierd mintile… Se facuse 4:30 dimineata si caruselul gandurilor nu se mai oprea.

Brusc, parca m-a sagetat o raza de lumina interioara, parca m-am lasat sa cad intr-un abis, parca m-a absorbit o spirala, a fost momentul in care – ca sa nu innebunesc – am renuntat la orice fel de control sau lupta, iar in mintea mea s-au format de la sine cuvintele: „Bine, atunci fie cum vrei TU, taticule, nu cum vreau eu!” – efectiv in cateva secunde am simtit cum ma relaxez total si m-a luat somnul. EXACT la acea ora, in Romania sufletul lui tata se desprindea si pleca la ingeri!! EXACT in clipele acelea, fara sa stiu, l-am lasat sa plece, i-am dat „voie” sa plece, am acceptat ca nu pot sa schimb nimic si ca TATA era cel care decidea…

M-am trezit pe la 8 si cand am deschis mobilul am cazut gramada pe jos, in genunchi. 


Erau 2 SMS-uri de la Carmen. Deja din prima am stiut ce se intamplase: „Feliiiiiiii………… Suna-ma!!! Doamne, cum sa-ti dau asa o veste????

Si atunci lumea mea s-a sfaramat in bucati!!!

Al doilea SMS: „A plecat la ingeri, Feliuta mea………… Trebuie sa stim unde vrei sa odihneasca, aici la Ploiesti sau la Bucuresti……

Pana am ajuns eu in Ploiesti, pe 26 decembrie seara, tanti Mia, Carmen cu prietenul ei (Florin) si varul meu Andi s-au ocupat de tot: medic legist, certificat de deces, sicriu, imbalsamare, dus la capela, tot… Inca o lectie invatata in acele zile: la nevoie se vad oamenii pe care te poti baza cu adevarat in viata, oamenii cu suflet si cu caracter...
 

O mica paranteza: ca sa nu cumva sa uit din ce tara (cu ce oameni!) am plecat, sa mentionez aici ca imbalsamatorul a profitat de momentele in care ramasese singur cu tata mort in pat si a FURAT de pe pervaz o bratarica de aur a nepoatei mele!!!! Sper sa-i dea Dumnezeu dupa sufletul lui!

* * * * *
 
Dupa incinerare am fost in apartamentul lui tata, in Colentina. Hainele si patul si perna inca miroseau a el… Timp de 12 zile, cat am mai stat in Bucuresti si am fost in apartament, inca miroseau a el… iar el nu a mirosit niciodata a „om batran”, nu avea mirosul acela specific persoanelor decrepite, care practic putrezesc de vii, nemaiavand viata in ei dar traind asa, ca niste zombie…

Am facut curatenie in baie, am spalat WC-ul pana l-am facut ca lacrima, ocazie cu care am mai avut o dovada (desi nu mai era nevoie) ca treaba cu diareea si colonul erau doar in mintea lui. In ultimele zile inainte de plecarea la Ploiesti, tata nu mai aruncase bucatile de hartie igienica in toaleta sau in cosul de gunoi de langa toaleta, ci le aruncase pe jos, langa toaleta. Ei bine, fiindca tot aveam manusi de menaj, am luat hartiile la mana una cate una, erau vreo 40, din care 99% erau albe, imaculate!! Deci e clar ca lumina zilei ca el doar isi halucina acea diaree si se tot stergea in disperare, numai ca hartiile ramaneau curate! Ce inseamna psihicul…


* * * * *

Am mai gasit in apartament un alt semn ca el isi simtise sfarsitul. Era pregatit, simtise... 

Cand m-am intalnit cu Mirela, ea aduce vorba de procedura de mostenire si-mi spune: „Feli, roaga-te sa gasesti contractul de la apartament si documentele necesare, altfel dureaza procedura 3 ani!” Mie numai de hartiile alea nu-mi ardea in momentul ala... Ce mostenire? Eu il voiam pe TATA! Doamne, mai aveam atata nevoie de el!!! Doamneeee, nici acum nu realizez in intregime ca nu mai este in viata asta!!

I-am spus Mirelei ca acel contract e de prin 1969, deci habar n-aveam pe unde o fi, eu oricum nu-l vazusem in viata mea, ma gandeam ca tata – cu haosul si dezordinea lui – cine stie daca l-o mai fi avut………

Ei bine, am intrat apoi in dormitor (fosta mea camera, unde dormise si Motisoara cat a stat la tata) si acolo ma astepta o mapa rosie cu TOATE documentele necesare pentru procedura de mostenire: contractul din 1969, sentinta de divort cu mama si tranzactia lor din 1987 de la divort, TOT, TOT, TOT!!! Pregatise totul si pusese mapa pe pat, ca s-o gasesc imediat! Doamneeeeee............



* * * * *

Mai oameni buni, voi intelegeti ca pentru mine tata era VESNIC??? El nu avea voie sa moara, doar imi promisese ca ajunge la 100 de ani, asa era intelegerea noastra!! Cand eram studenta si imi cheltuiam bursa si ii mai ceream lui bani "cu imprumut", mi-i dadea si-mi spunea "Vezi ca astept sa mi-i dai inapoi din prima ta pensie!"... Era una din glumele noastra preferate...

Of, Doamneeeee, doamneeeeeee……….. Da-mi putere, Doamne, sa accept ca omul care mi-a daruit timp de 49 de ani iubire neconditionata nu mai este………. Omul care m-a iubit cel mai mult pe lumea asta nu mai este............

Le multumesc lui Dumnezeu si ingerilor mei pazitori ca m-au indrumat s-o trimit pe Mirela la el, ca sa ajunga la Ploiesti, unde s-a stins langa matusa mea draga, care a tinut cu adevarat la el si l-a ingrijit cu afectiune pana in ultima clipa. Sunt atat de recunoscatoare ca am avut si eu o micuta contributie ca tata sa nu moara singur, ca un caine, in casa aia blestemata... ingerii mei pazitori au avut grija si de mine, sa nu ma duc de tot cu capul si sa nu innebunesc de durere si de disperare!

Sufletul lui tata a coordonat totul, ca sa plece rapid, usor, fara dureri, asa cum si-a dorit. O moarte binecuvantata, pentru care ii multumesc lui Dumnezeu!! Asa as fi vrut sa plece, DAR nu inainte de 90 de ani, Doamneeeeee...........
 

* * * * *

Iata cantecul pe care tata mi-l tot dedica mereu, la fiecare 5-6 mailuri imi mai trimitea dedicatia lui de iubire paterna. 


Doamne, cat ni se potriveste! Ma sfasie de fiecare data cand il ascult!

Paul Simon - Father and Daughter






* * * * *

Cand eram inca in Romania dupa plecarea lui tata in lumea ingerilor, Bogdan mi-a trimis pe mail un text, pe care l-am folosit pentru a crea un "Sterbebild", cum se obisnuieste in Germania, o amintire cu cei care au plecat, ca o "carticica" mica, de purtat in portmoneu, pe care am trimis-o tuturor celor care l-au cunoscut.

Textul lui Bogdan m-a impresionat atat de mult, incat am crezut initial ca e un citat! 

Nu, era ceea ce a simtit sotul meu cand s-a gandit la tata. 

Am fost binecuvantata cu cel mai minunat sot din lume!



Si iata:
Am facut totul, munca mea este incheiata,
sarcina mea in elipsa vietii este indeplinita.
Pot pleca multumit si fericit,
sa-mi gasesc locul de odihna in copacul vietii
si sa traiesc vesnic
printr-un nou inceput.


* * * * *

Pe 23 decembrie 2016 am vorbit ultima oara cu tata la telefon. 

In speranta ca macar de dragul meu va face un efort (asa credeam eu in momentul ala) ca sa iasa din starea de depresie, i-am spus „Hai, taticule, sa mananci si sa te faci bine repede, ca zburam si noi maine la soare, las-o pe tanti Miuta sa aiba grija de tine si sa te pui pe picioare repede, sa stau si eu linistita de Craciun”. 

Ultimele lui cuvinte catre mine au fost „Sa fiti fericiti!”.

* * * * *

O prietena foarte draga mi-a facut numerologia lui tata (DOAR cu numele si data nasterii lui, fara sa stie nimic altceva!!!!!) si m-a facut praf: se potriveste 99%!
A fost un om puternic si vesel. A iubit oamenii. A avut de dus multe greutati. S-a zbatut sa faca lucruri marete. Nu a fost inteles de oameni. Era considerat idealist. S-a zbatut mult sa faca pace in familie. A suferit mult pentru linistea lui interioara. Era o persoana vesela si optimista. Stia sa vb cu oamenii. Avea multe calitati artistice pe care nu a reusit sa le puna in valoare. A trait agonia si extazul in viata asta. Pe tine te-a iubit mult. Era un bun sfatuitor. Karma lui a fost una grea.

Tatal tau a avut o mare sensibilitate emotionala. Desi nu o arata. Cine il putea cunoaste cu adevarat putea sa spuna ca are o comoara in casa. A vrut sa faca mai mult pt. tine, insa a avut un zid. Se lupta zilnic cu un zid in viata lui. Nu tolera minciuna si prostia. Era un om aratos si disciplinat si ii placea sa nu fie ca toata lumea. Era revoltat pe mediocritate.

Fusese vesel in cercul lui de prieteni si optimist.
S-a mahnit foarte tare ca nu a reusit ce si-a propus in viata.

Mahnirea l-a adus intr-o stare de suparare din care nu il mai scotea nimeni. A ales sa plece intr-o lume mai buna. Se saturase sa traiasca asa. A vrut sa plece fara sa fie povara pt nimeni. Era un om demn care nu voia sa supere pe nimeni.

Ai avut un tata destept, bun si puternic. Sa stii ca el nu cred sa fi fost suparat pe tine, pentru ca el nu voia sa te supere si mereu iti intelegea dorintele. Timpurile si viata nu l-au ajutat sa faca mai mult pt. tine. De fapt asta era o mare suparare pe care o ducea in inima.

Era un om liber in exprimare. Avea calitati de orator. Nu provoca scandal, era mereu provocat.
S-a nascut cu dreptatea si responsabilitatea in sange.
A indurat situatii grele in viata. S-a zbatut mereu sa iasa din ele.
S-a straduit in munca lui sa fie cel mai bun. Oamenii aveau incredere in el.

Sa stii ca genul de tata pe care l-ai avut tu nu era usor de inteles.
El cauta mereu sa-ti spuna ca trebuie sa inveti sa nu te crezi tare si mare, ca trebuie sa fii pregatit pt. orice in viata. Trebuie sa lupti pt. ce iti doresti.

A fost un tata de incredere si tolerant. Cu el a fost dur si neingaduitor. Punea pe altii pe primul loc si pe el pe ultimul.

* * * * * 

 
Va intrebati de unde vine numele „Ciupi”? Ei bine, cand eram eu adolescenta, incepusem la un moment dat sa-i zic "piciu" si apoi repetam in joaca "piciupiciupiciupiciupiciupi". 

Asa se face ca a ramas CIUPI. Asa se semna el mereu: Ioan Plischi - Ciupi.

Iar pe vremurile cand ne scriam scrisori reale, expediate prin posta, eu aveam pentru el o lista intreaga cu toate modurile in care il alintam, gen:

Ciupilica
Ciupiloiasule
Ciupiloidule

Ciupispirica
Ciupipotelule
Ciupercutule
Ciupamponelule
Ciupistolarule

Ciupitpalacule
Ciupiscotelule
Ciupotcovarule
Ciupilino
Ciupescarusule
Ciupistruiatule
si multe, multe altele .....................

In 1990, cand ajunsesem in Germania printre azilanti, singura printre straini, el imi scria (si a continuat sa-mi scrie ani de zile) cel putin o data pe saptamana! Avea o masina de scris mai batrana decat mine, baga foaia acolo si zi de zi scria cateva randuri despre ce facea el, ce visa, ce meciuri de fotbal mai vedea, ce manca, ce se mai intampla pe plan politic, ce filme vedea, ce carti citea, era ca si cum ar fi vorbit cu mine, iar in fiecare luni, cu sfintenie, expedia plicul cu doua foi pline fata-verso, scrise la 1 rand! Uneori imi expedia scrisorile lunea si joia, cand avea multe sa-mi spuna.

Tata era dintotdeauna cel mai bun prieten al meu.
El a fost primul cu care am vorbit la 19 ani si jumatate despre sex.
In sfarsit ma indragostisem si eu mai tare si consideram ca a venit momentul sa-mi sacrific virginitatea si eram sigura ca nu voi regreta (ala a fost criteriul meu de baza: "nu ma marit cu primul venit, DAR indiferent cu cine o voi face pt. prima oara, macar sa nu regret").
Cand am vrut sa discut cu mama despre sex (retineti, aveam 19 ani si jumatate, eram studenta la Universitate, deci nu ma duceam sa-mi bag heroina pe vena!), mama mi-a aruncat plina de ura si dispret: "Auzi, in locul tau mi-ar fi si rusine sa discut despre asa ceva!"
Asa ca m-am dus la tata.
Si el m-a ascultat.
Si nu m-a condamnat.
Si mi-a repetat cea mai buna lectie de viata, pe care mi-o mai spusese si cand aveam 13-14 ani:
"Feliuta, in viata poti sa faci ce vrei tu, numai un singur lucru sa nu uiti niciodata: tu vei suporta intotdeauna consecintele a ceea ce faci".
Intotdeauna m-am ghidat dupa asta si astfel am trait si traiesc in armonie cu mine insami.

* * * * *
 
De luni intregi incoace am tot ordonat si catalogat scrisorile de la el - din 1990 si pana in 2002, plus emailurile de dupa 2002!!! Va dati seama? Mai mult de jumatate din viata mea este in corespondenta mea cu el!! Am SUTE de scrisori de la el, le-am gasit si pe ale mele pentru el, ordonate frumos, dupa data... Am gasit si multe fotografii vechi, am scanat totul...

Am gasit fotografii cu el ca bebelus. Aici parca vad o aura asemanatoare cu cea a lui David… 




Am gasit si o poza cu el la 5-6 ani…
Asa arata tata la 5 ani (1942). In poza mai sunt (de la stanga la dreapta): sora lui vitrega (Motisoara), bunica mea (monstrul monstrilor!) si sora lui buna (Georgeta).
Plus porcul. 
Poza era pt. bunicul meu, care tocmai facea 5 ani de puscarie (fusese legionar), iar porcul fusese inchiriat pt. poza, ca sa vada "taticul" ca le mergea bine si sa nu-si faca griji.
In realitate, bunica mea cheltuia pe alcool jumatate din cat castiga, Motisoara avea doua joburi si hranea toata familia, iar cand venea de la servici, il gasea pe tata mort de foame si mancand moloz din zidul casei...



 


Aici, la 15-16 ani, la cununia surorii lui, Motisoara. Observati cum bunicul meu TRONA de parca el ar fi fost personajul principal in acea zi!!! Tata este in spatele bunicului meu. In fotografia asta identific cel mai clar cat ii seamana David lui tata.




Am gasit abia acum si livretul lui militar, cu o poza de-a lui la 22 de ani...
Poza asta n-o vazusem niciodata si mi-a frant sufletul, sa-l vad cat era de trist...
P
oza asta imi sfasie sufletul, fiindca recunosc exact OCHII MEI si PRIVIREA MEA cand sunt trista si nefericita.
Era atat de nefericit, atat de frumos si atat de nefericit... Doamneeeee...........


 


Doamne... Cate amintiri!! O viata de om… 


* * * * *

Cand am plecat eu in Germania, tata avea pe atunci salariu vreo 4.000 de lei.
Eu am plecat atunci pur si simplu "la noroc", nu stiam sigur daca voi putea ramane acolo.
Altii plecau cu autobuzul sau cu trenul.
Tata a insistat ca eu sa plec cu avionul.
Biletul meu de avion spre o viata noua l-a costat 11.000 de lei, adica toate economiile lui!!!
Nu-si facea mari sperante ca o sa reusesc sa raman in Germania, dar nu a ezitat sa-mi cumpere bilet de avion!!

* * * * *

Fotbalul era viata lui. Rapidist de la varsta de 5 ani, rapidist pana la moarte!

Tatal meu, fotbalistul.
A jucat la juniori la Spartac 23 August, apoi la o echipa din Radauti, putin timp si la Petrolul parca.
Juca pe post de mijlocas si libero. 
Era stangaci.
I se spunea "Ciotul", fiindca avea picioarele foarte subtiri si mergea in X, dar dadea niste lovituri libere la vinclu, de statea mâtza-n coada ;-)
In fotografia de mai jos, el este al doilea din dreapta.
Tatal meu, fotbalistul.




Tatal meu, arbitrul!
A arbitrat cel mai mult in divizia B, iar in divizia A ca tusier (mai ales cand la centru fluiera Dan Petrescu, zis "Fibra").
Tata imi povestea cum, inainte de multe meciuri, arbitrii erau contactati de ambele echipe.
Gazdele:
"Nea Plischi, daca castigam ne simtim si noi cu un bonus!"
Oaspetii:
"Nea Plischi, daca luam si noi un punct sau castigam, ne revansam si noi cu un bonus!"
Tata catre mine:
"Feliuta, eu eram intotdeauna corect, iar una din echipe era mereu multumita".
Asa a venit o data dupa un meci din Tulcea, cu portbagajul plin de peste :-)
Tatal meu, arbitrul!





* * * * *

Tatal meu, linotipistul.
Aproape nimeni nu mai stie in ziua de azi ce este acela un linotipist.




Ei bine, pe vremuri, in tipografii linotipistul era cel care dactilografia cu litere de plumb (asezate sub forma de placute) textele pe care apoi zetarul le lua in randuri intregi si le aseza pentru a fi tiparite sub forma de ziare, reviste, carti etc.
Tata era stangaci, dactilografia foarte rapid si fara greseli, drept pentru care lucra cel mai mult pentru Editura Medicala, pentru cartile si revistele publicate acolo :-)
Se lucra la norma, iar tata termina in 6 ore norma prevazuta pentru 8 ore :-)
Incepuse de tanar sa lucreze la tipografie, fiind luat sub aripa lui de un unchi pe nume Traian Plischi.
Pana la 55 de ani a lucrat in mediu toxic, inhaland zilnic aburi de plumb.
Si totusi, nu s-a imbolnavit.
El avea de trait 80 de ani si avea o misiune a sufletului.
Imi aduc si acum aminte de o intamplare din clasa a V-a.
Trebuia sa facem o prezentare la scoala, cu titlul "Ce meserie au parintii nostri?".
Ei bine, dupa ce s-a laudat unul si altul ca ta-su e doctor, profesor, ca ma-sa e avocat etc., mi-a venit si mie randul.
Si am scos un articol dintr-un ziar.
Si am spus: "Tatal meu este linotipist. Nu stiti ce e asta, asa ca va spun ca lucreaza intr-o tipografie, unde dactilografiaza texte pentru ziare, reviste si carti. Si - dupa cum puteti citi in acest articol din ziar - de curand a avut loc un concurs national al tuturor linotipistilor. Ei bine, tatal meu a castigat, fiind cel mai rapid din toata Romania". 
Pam-pam!
Tatal meu, linotipistul.

* * * * *

Tatal meu, iubitorul de muzica. 
Muzica era a doua lui pasiune, la egalitate cu fotbalul. Isi cumparase pick-up, magnetofoane, boxe, amplificator, mai tarziu casetofoane, iar in timpul liber "tragea muzica". Avea o retea de amici si cunostinte care vindeau (la negru, evident) discuri de vinil cu muzica occidentala de calitate, tata cumpara si el discuri si le tragea pe benzi de magnetofon (atat pentru el, cat si - contra cost - pentru alti pasionati de muzica). Nu se imbogatea din asta, discurile costau foarte mult si abia isi acoperea cheltuielile, dar era pasiunea lui si eu asa am crescut, intr-o casa unde tot timpul se auzea muzica de calitate (in special blues, country, rock etc.).

Asa mi-l amintesc eu pe tata in copilarie: in sufragerie, cu muzica mergand non-stop si el schimband benzile, discurile, scriind liste cu cantece etc. Cand eram eu mica de vreo 4-5 ani si cineva m-a intrebat odata ce meserie are tatal meu, i-am spus "Tata trage discuri, e discurist" :-)

In 1983, cand eu aveam 16 ani, s-a intamplat ceva care ne-a dat toata viata peste cap. 

Tata avea un "amic" pe care il tot imprumuta cu bani, sume relativ mari, dar nu se gandea la nimic rau fiindca omul returna banii la timp. Ceea ce nu stia tata este ca acest amic facea camata, adica imprumuta la randul lui sume de bani, dar cu dobanzi! Cand a fost prins, individul l-a turnat pe tata, afirmand ca tata ar fi fost complicele lui!! 

In octombrie 1983, tata a fost arestat pentru cercetari! Ni s-a perchezitionat toata casa si TREI LUNI DE ZILE tata a fost tinut la arest. NU au putut dovedi nimic legat de camata. Cat a fost retinut pentru cercetari, militienii au incercat sa-l determine sa-i toarne pe cei care faceau "afaceri cu muzica". Intr-adevar, in cercul respectiv erau unii care faceau bani garla din inregistrarile de muzica, avand cate 10 magnetofoane si 10 pick-up-uri. Dupa ce au auzit ca tata fusese arestat, toti si-au dus de acasa pe la rude aparatura de tras muzica si stateau cu inima cat un purice, sa nu-i toarne tata. Ei bine, ca un fiu de legionar ce era, tata le-a dat un mare flit militienilor, spunandu-le ca el nu este turnator si ca atare nu are nimic de relatat. De aceea l-au si tinut TREI LUNI in arest (adica perioada maxima!). Cand a iesit de acolo, tata a primit multe atentii de la oamenii pe care NU ii daduse in gat si care i-au fost recunoscatori.

Cand s-au vazut nevoiti sa-l elibereze, militienii au incercat sa-l distruga pe tata pe alte cai: i-au intentat proces pentru venituri ilicite ("Legea 18"). Au urmat DOI ANI de procese si cheltuieli imense, care ne-au ruinat, dar in final, prin decizia civila nr. 2xxx/1985, tribunalul a admis recursul parintilor mei, hotarand ca "cei doi cercetati" au justificat provenienta licita a bunurilor dobandite in perioada 1969-1983 si inchizand dosarul. Va dati seama ca a castiga un asemenea proces pe vremea lui Ceausescu (cand aproape orice "cercetat" era condamnat din start!) a fost un miracol!

Tatal meu, iubitorul de muzica. Cu orice pret.
Tatal meu, omul care a stat 3 luni inchis si nu a turnat pe nimeni.

* * * * *

Tatal meu, "revolutionarul". 
In seara de 21 decembrie 1989 eu fusesem pe strazi la Intercontinental. Destinul a vrut sa plec de acolo cu putin timp inainte sa inceapa sa se traga (daca s-o fi tras, ca nefiind de fata nu mai pot sa bag mana in foc pentru nimic).
A doua zi, pe 22 decembrie, m-am trezit incuiata in casa si cu cheile luate (!). L-am sunat pe tata la servici si i-am spus sa vina urgent acasa, altfel eu sparg usa si tot plec in centru, unde vreau sa-mi castig libertatea! A venit intr-un suflet, dragul de el, apoi a mers cu mine in centru si -intalnindu-ne si cu sotia varului meu- am marsaluit pe strazi impreuna cu multimea dezlantuita, strigand "Jos Ceausescu" si "Libertate". 
Am tipat amandoi pana am ragusit! 
Dar ce clipe unice am trait impreuna!
Au fost doua din cele mai frumoase zile din viata mea.


* * * * *

Tatal meu, jurnalistul de ocazie (dupa chef).
O vreme dupa plecarea mea in Germania (august 1990), tata se implicase in politica si inca mai spera ca va reusi sa schimbe ceva in bine.
De asemenea, cand avea el chef si inspiratie, scria zeci de articole pentru diverse ziare si reviste (Semnal, Atitudinea, Opus, Ora etc.).

Repet, tata a facut doar opt ani de scoala! Da, dar cum ar spune el, inteligenta si profunzimea in gandire nu se invata la scoala si nici la facultate :-)

Iata unul din articole, publicat sub pseudonimul lui multiubit.



Iata si alt articol care mie mi-a placut tare mult.




Tatal meu, jurnalistul din pasiune.

* * * * *

Tatal meu, iubitorul de munte.

Tata adora sa urce pe munte si sa fie pe munte.

Muntii din Tirol erau paradisul lui. Sunt fericita ca am avut ocazia sa-i ofer atatea vacante minunate in acei munti. Acolo ii voi imprastia si cenusa, in muntii lui iubiti!




* * * * *

Tatal meu, the COOLEST guy ever!!

Cand au divortat ai mei si s-a mutat mama de la noi, iar eu eram studenta, aveam niste unghii lungi si date mereu cu oja, le ingrijeam ca pe ochii din cap!
Pana in anul 1 de facultate mi le rosesem aproape din carne!!!
Ei, cand m-am indragostit eu in anul 1 de facultate, tipul mi-a zis doar o singura fraza: "Ce maini superbe ai avea daca nu ti-ai roade unghiile!"
De a doua zi NU mi le-am mai ros niciodata!
Si, cum ziceam, le ingrijeam de nu se poate, erau superbe!
Tata ma sustinea si el cum putea... Invatase si sa gateasca si culmea, el care in viata lui pana atunci nu taiase nicio ceapa, gatea mult mai bine ca mama!
Cand se umplea chiuveta cu vase nespalate, eu -studenta lu' Peste- ii intindeam mainile cu unghiile la vedere ;-)
Iar Ciupilica zicea: "Hai, Ioane, ca nu ti-a placut cartea, acum hai la spalat vase" :-)
Si radeam amandoi :-)
Si nu s-a plans niciodata.
Si nu a considerat niciodata ca s-ar fi "sacrificat" pentru mine.

Acum rad si plang...

In 1986, la 18 ani, am intrat la facultate.
In vara aia, toata lumea era a mea!
Am cunoscut la mare un baiat din Craiova si ne-am indragostit unul de celalalt.
Il chema Marius si era tare nefericit, fugise de acasa fiindca nu intrase la facultate.
Tatal lui era prof de matematica. Mama (vitrega!!) era profa de romana.
Ii era frica sa se mai duca acasa.
A venit cu mine de la mare la Bucuresti, tata l-a luat cu noi si a dormit la noi acasa.
A doua zi dimineata nu l-am mai gasit.
Fugise si imi luase din portofel cateva sute de lei - economiile mele.
Eram disperata. Tata a venit cu mine prin tot orasul, sa-l cautam (!?).
A doua zi Marius s-a intors, cu banii, si si-a cerut iertare, spunand ca nu meritam sa ne faca asa ceva.
L-am luat cu mine la vara-mea la Ploiesti.
Acolo, discutand despre facultate si parinti, i-am spus "Vin cu tine la Craiova si vorbesc EU cu tatal tau" (se vede treaba ca de atunci aveam simtul dreptatii si dorinta de a salva toata omenirea).
M-am imprumutat de bani de la vara-mea, i-am spus ca daca ma cauta ai mei sa le spuna unde sunt, iar daca nu ma cauta, sa nu le spuna :-)
Am plecat la Craiova.
Universitatea Craiova era marea mea iubire fotbalistica!
Am si acum autografele de la Rodion Camataru, Costica Stefanescu si Silviu Lung :-)
Primul drum a fost la stadion.
Evident.
Am luat niste pietricele de acolo, ca amintire.
Se inserase si Marius nu voia sa mearga la parinti!!!
Am innoptat in subsolul unui bloc, dormind amandoi pe o masa de metal din spalatoria blocului.
Nu recomand.
A doua zi dimineata - sunam la usa parintilor lui.
Ne invita inauntru.
In sufragerie, tatal lui Marius (albit, trist, nefericit) statea pe fotoliu si privea in jos.
Mama VITREGA - o vrajitoare - incepe sa scuipe ura si dispret, toate evident mascate sub "grija" pentru Marius.
Dupa 10 minute de peroratii, acuzatii, eu nu am mai suportat si m-am adresat tatalui lui Marius:
"Mai suportati mult sa fie tratat Marius in halul asta?"
Vrajitoarea schimba directia tunului si ma ia pe mine in focuri:
- "Tu cine esti?"
- "Felicia."
- "Cati ani ai?"
- "18."
- "Tu ai intrat la facultate?"
- "Da, cu media 9,27 - am fost a 6-a din 350 de candidati."
- "De unde esti?"
- "Din Bucuresti."
- "Parintii tai stiu unde esti tu acum?"
BAAAAM  BAAAAM  BAAAAM!
Detonat bomba suprema.............. credea ea.....
Eu ii raspund sincer:
- "Nu, parintii mei nu stiu unde sunt eu acum."
Ea:
- "Ia da-mi numarul tau de telefon de acasa."
Ii dau vrajitoarei numarul, suna si (norocul meu divin) da peste Ciupilica al meu.
Dialogul s-a derulat asa:
- "Domnul Plischi?"
- "Da."
- "Sunt mama lui Marius C."
[eu din fundal, tare: "Mama VITREGAAAA!!!!!"]

- "Stiti unde este Felicia acum?"
- "La Ploiesti, la verisoara ei."
- "NU, este aici la Craiova, cu Marius. Cum va explicati ca a venit aici fara sa va ceara voie?"

CIUPI:
"Doamna, eu am crescut-o 18 ani in asa fel incat acum sa am incredere totala in ea!
[zbang, zbang - flegma in ochi]
Apoi, intrucat madama amutise, CIUPI continua calm:
"Apropo, daca tot e in Craiova ia intrebati-o: a fost si la stadion??"


.... aplauze... aplauze.....

Tatal meu, the COOLEST GUY ever!!

* * * * *

Tatal meu, activistul pentru salvarea copilasilor de otrava din vaccinuri!

Ii trimiteam flyere cu documentarul NOI NU VACCINAM si el le raspandea peste tot. Cred ca a impanzit Bucurestiul cu ele - way to go :-)

Iata si reactia unui vaccinist deranjat, vazand pliantele lasate de tata la Kaufland :-)



Tata a aparut si in documentarul nostru: "Vaccinezi sau rationezi?", despre vaccinul antigripal.

De asemenea, in plimbarile lui prin oras mai daruia si gravidelor si mamicilor cu bebelusi mici o brosura cu articolul doctorului Loibner despre originea si istoria vaccinurilor. O data, a daruit o asemenea brosura unei tinere in parcul Obor. Dupa vreo 15 minute, se duce la un stand cu carti vechi si se uita pe acolo, cand aude din spate o voce: "Va rog sa va alegeti orice carte doriti, e cadou de la mine!". Cand se intoarce, o vede pe tanara careia ii inmanase brosurica!! Fusese foarte impresionata citind articolul si a vrut sa-i multumeasca lui tata, pentru ca "rar mai vezi in ziua de azi oameni care sa faca bine dezinteresat".

Tatal meu, omul cu suflet!

* * * * *

Acum cativa ani tata imi spunea:
"Mai Feliuta, cand ma uit la tine imi dau seama ca nu am trait degeaba".

Tatal meu, TATAL.

Iata prima felicitare de Craciun primita de la tata in decembrie 1990.
Primul Craciun pe care nu-l faceam impreuna.

"Sa nu crezi nici o clipa ca e primul an nou pe care nu-l petrecem impreuna. 
Sint mai aproape de tine ca oricind.
Love, Ciupi
"





Iata si prima felicitare de ziua mea primita de la tata dupa plecarea mea in Germania:
"Cind ai deschis plicul, ai remarcat aburul care s-a raspindit in incapere?
Era caldura imbratisarilor pe care ti le trimit odata cu mindria de a fi crescut o fata care merita de la viata mult mai mult decat i-am oferit eu.

La multi ani!

Love, Ciupilica
"


Una din multele felicitari primite de la tata.



Una din felicitarile de Craciun din ultimii ani... O felicitare pentru toata viata!




Iata si cea mai frumoasa felicitare de ziua mea primita vreodata!


Tatal meu, TATAL.

Acum intelegeti de ce ma simt de parca cineva mi-a smuls jumatate de inima, da?


 * * * * *

De cand Ciupilica al meu a plecat la ingeri, l-am visat de doua ori

Prima oara a fost dupa o zi in care plansesem aproape neintrerupt de dimineata pana seara. Se facea ca eu eram mica-mititica, el ma tinea de mana (stiam ca e el langa mine) si alergam impreuna saltand pe niste trepte albe, din marmura, cum sunt cele din muzee si cladirile vechi. 

La un moment dat i-am spus ceva (nu mai stiu ce, dar a sunat a repros), iar apoi i-am auzit vocea calda: "Stai linistita, Feliuta, ca sentimentele nu se pierd!

A doua oara a fost de curand. Se facea ca il sunasem pe mobil si il intrebam "Unde esti, Ciupilica?", iar el imi spune "In fata ta, nu ma vezi?". Cand m-am uitat, era la vreo 10 metri in fata mea, juca fotbal cu alti barbati, se uita direct la mine si radea din toata inima!


* * * * *

Taticule drag, ai plecat in Lumea Sufletelor in companie selecta, ai stiut? Ai plecat cu George Michael al nostru cel drag. Mai stii? Prima caseta cu muzica pe care am cumparat-o ca azilanta dupa ce am ajuns in Germania a fost albumul lui George Michael - Praying for Time. E mai actual decat oricand, taticule drag! Sa ne rugam pentru timp!

* * * * *

Ramai cu bine, Ciupiloiasule, iti multumesc pentru iubirea ta nemarginita si pentru tot ce sunt astazi! Vei trai prin mine si vei ramane intotdeauna in sufletul si in viata mea!

3 comentarii:

  1. Impresionant,mi a trezit multe emitió!!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Parca am citit un roman...ce poveste de viata...Dumnezeu sa.l odihneasca, iar tie, draga Feli, sa.ti dea putere de munca si sanatate si implinire
    sufleteasca!Am simtit de mult ca esti un Om minunat, un exemplu prin altruismul tau!te pup si te imbratisez!Florentina Chiuariu

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce frumos ați descris...am citit totul cu un nod de lacrimi in gat. Mi-am adus aminte de cei dragi mie care mi s-au dus încet, pe rând urmând același "natural" ca și tatăl dvs...n-am avut însă ochi sa văd și urechi sa aud. Da-ne Doamne mintea cea de pe urmă.
    Dumnezeu sa-l ierte și sa-l odihnească pe tatăl dvs.

    RăspundețiȘtergere